Umbra grea a sărăciei

Lumea noastră – cea de aici, din România – s-a schimbat profund în ultimele două decenii. Însă această schimbare ne-a lăsat (într-un fel, asemenea celei produse de comunism) la jumătatea drumului.

Pe de-o parte, nu mai avem acces la lumea care precede modernitatea noastră, la fel cum pierduserăm legătura cu aceasta și în 1989, și tot ce ne rămâne e să retroproiectăm un imaginar al trecutului pe care îl numim „tradiție”. Tradiția e o creație a modernității și e reactivă, deoarece pune în discuție prezentul ca pe-o derivă în raport cu un trecut supralicitat și mitizat. Pe de altă parte, nu am intrat pe deplin în modernitatea timpului nostru, fiind incapabili să generăm prosperitate și să reconfigurăm, deopotrivă, urbanul și ruralul. Așa se face că, rămași între două lumi – la care nu avem acces decât prin proiecții imaginare, ne simțim sfâșiați și trăim mereu tentația de-a le hipostazia fie sub semnul nostalgiei, fie sub cel al unor speranțe pline de încredere și de naivitate.

Decalajul dintre noi și lumea la care am aspirat mereu (care e aceea a Vestului, nu a Răsăritului) e unul temporar, care se traduce în prezentul modernitații sub forma sărăciei. Occidentul și-a cunoscut crizele interne până în secolul al XVII-lea; la noi, atunci au erupt și au durat până la jumătatea secolului al XIX-lea. Apusul și-a avut episoadele sale autoritare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea; noi le-am avut în secolul al XX-lea. Parte din avuția strânsă în regimul autoritar Vestul a investit-o – creând industrii – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; noi, abia un veac mai târziu. Revoluția care a eliberat cuvântul și a pus în mișcare instituțiile democratice n-am avut-o la finele secolului al XVIII-lea, ci la cel al secolului al XX-lea. Problema acestui decalaj e aceea că, intrați – în siajul Marilor Descoperiri și al capitalismului – în „economia-lume” pe care Occidentul o extinde la scară planetară, noi aparținem categoriei „popoarelor naturii”, care sunt nevoite să reia la nesfârșit treptele modernizării, înainte de-a se putea beneficia, plenar, de avantajele ei.

De aceea am fost mereu în situația de-a dărâma și de-a construi oarecum simultan, de așa manieră, că peisajul lumii noastre a fost, mereu, o compoziție de ruine și construcții hipermoderne. E adevărat că nu trebuie să ne plângem la nesfârșit de aceste lucruri, căci nu suntem singurii care au trecut prin ele. Asemenea nouă, multe alte țări ale periferiei dezvoltării au fost afectate de unda de șoc a contactului cu Apusul și au trecut printr-o mulțime de seisme interne, înainte de a demara propria dezvoltare. Ce e straniu la noi e că n-am reușit niciodată să trecem de pragul imitației, pentru a putea edifica o economie și o administrație adecvată propriilor nevoi. Cum se-ntâmplă adesea, jocul imitației e o capcană: deoarece chiar în momentul în care noi încercăm să copiem modelul lumii dezvoltate, aceasta – la rândul ei – se schimbă de așa manieră încât, în momentul în care noi ne apropiem de finele imitației, ea e, deja, caducă. Modernizarea înseamnă – în esența ei – acest lucru: a imita până la punctul în care mecanismul economic-social e atât de rodat, încât se poate cala pe problemele lumii lui, particularizându-le contextual pe cele generice, de la care a pornit.

Întrebarea e: de ce n-am reușit acest lucru? Sunt câteva răspunsuri asupra cărora merită să ne oprim. Primul ar fi acela că lumea noastră e bulversată de cutremure periodice, de așa manieră că nu reușim să menținem, în timp, direcția modernizării. 1916, 1940, 1944-1948, 1964, 1989, 2007 sunt – toate – praguri la care „am sărit” de la un model la altul, sub semnul crizei și al unei încrederi care s-a degonflat destul de repede. Și totuși, ar fi de așteptat ca precedentele secvențe să presupună acumulări pe care cele ulterioare să le folosească. N-a fost să fie așa: 1918 a însemnat nu doar Unirea, ci și pierderea tezaurului național (și, implicit, a acoperirii leului); 1944-1948 a fost momentul impunerii ocupației sovietice (până în 1958 – la plecarea trupelor rusești –, România fiind tratată și exploatată de „marele vecin” estic ca o țară ocupată în urma unei înfrângeri); 1989 a rezonat două decenii printr-o dezindustrializare accelerată și, se pare, la ora actuală posibilitățile noastre de a susține coplata fondurilor europene structurale sunt puse sub semnul întrebării, după devalizarea fondului de rezervă aflat la dispoziția prim-ministrului. Practic, șocurile prin care am trecut s-au reflectat nu doar ca seisme sociale, ci și ca falimente ale economiei naționale.

Asta vrea să spună că fiecare revenire a noastră s-a petrecut sub semnul urgenței și, în general, sub tutela unor state sau instituții străine interesate să nu derapăm în criză civilă. De aceea, problema noastră a fost mereu aceea de-a „implementa” niște „acquis”-uri universal valabile pentru a echilibra o situație disperată și nu aceea de-a judeca să vedem unde n-am procedat cum trebuie, ce s-a greșit și, implicit, ce trebuie făcut altfel. În logica salturilor continue pe care le-am făcut în modernitate, nu am reușit să dezvoltăm deloc perspectiva unei raportări critice la trecut. Tot ce-am putut face ține de stricta reactivitate, în virtutea căreia abordăm situația ce ne dezamăgește și ne adâncește în sărăcie, pentru ca – mai apoi – porniți pe un alt drum, când dăm de greu, să o idealizăm. „Nostalgia” e simptomul unei captivități: noi n-am ieșit din crizele prin care am trecut, ci am fost scoși din ele și – la anumite intervale – nu înțelegem de ce-am fost scoși. Asemenea copilului traumatizat, considerăm că acea casă în care suntem bătuți zilnic e totuși acasă, în vreme ce căminul unde suntem hrăniți și luați în grijă e un loc străin și rece.

În fine, al treilea motiv e acela că, prinși în dinamica unei societăți pe care modernitatea a dislocat-o, noi nu ne cunoaștem problemele. Firește că strigăm că ne doare, atunci când suntem afectați de o formă sau alta a crizelor de creștere sau de descreștere a lumii în care trăim, însă conștiința durerii nu e totuna cu capacitatea de a pune un diagnostic. Fiecare e prizonierul propriei lui probleme, însă nu realizăm deloc faptul că aceste probleme, fiindu-ne comune, tentativa de-a o rezolva (cât se poate de „românește” – prin diverse șmecherii) pe a mea nu duce la o schimbare reală a lumii în care trăiesc. Pe de altă parte, faptul că aceste probleme comune nu fac obiectul unor politici publice menite a le rezolva are ca efect impresia – ce tinde să se generalizeze și să creeze reactivitate – că politica și administrația nu sunt interesate de doleanțele cetățenilor, ci sunt niște mecanisme (greoaie, când nu absurde) ce funcționează în gol sau în beneficiul câtorva. Și, de aici, o neînțelegere reciprocă: reformatorul real e convins că lumea nu-l înțelege și-l sabotează pasiv, iar oamenii obișnuiți sunt convinși că aceia de la conducere îi desconsideră și nu le acordă nicio atenție.

Nici această situație n-ar trebui să fie una fără ieșire, dat fiind că societățile dezvoltate au construit mecanisme de adecvare între decidenți și beneficiarii politicilor lor: diversele organizații neguvernamentale, think-tank-uri, asociații civice etc. Am încercat și din acestea, însă – cu rare excepții – n-au funcționat. În general construite pe un un val de entuziasm, asemenea organisme civile au eșuat tocmai pentru că au încercat să-și facă treaba. Iar domeniul lor de activitate, ieșit din vizorul scandalului care le-a dat naștere, nu a mai avut niciun impact public. Și, ca atare, susținerea pentru ele s-a diminuat semnificativ, ceea ce le-a dus în situația de a mai exista doar cu numele. Și – nu o dată – oamenii de la vârful lor au descoperit farmecele politicii, mult mai stabile, căci cu venituri garantate, și s-au deplasat către aceasta, uitând de problemele civice de la care au pornit. La fel, mediul universitar, mereu în căutare de fonduri de cercetare și, cel mai adesea, „aplicând” pe „direcțiile” celor ce-i oferă granturi. Așa se face că – practic – majoritatea problemelor proprii lumii noastre au rămas cu desăvârșire necunoscute și, presupunând că un decident se va interesa de ele, el va descoperi că nu are nicio documentație pentru a le trata.

Unul dintre efectele majore ale sărăciei e blocajul, care cheamă revoluția: schimbarea nu se poate face decât printr-un salt, ultim și decisiv. O societate prosperă mizează pe schimbare continuă: ceva aici, ceva dincolo, până când – asemenea corabiei de la Delphi – aproape totul e altfel. Noi ne aflăm, mereu, în primul caz: vrem să ne depășim condiția și acest lucru nu e cu putință decât printr-o ruptură totală de ceea ce cunoaștem. Însă această ruptură nu e cu putință, căci nu avem mijloacele de-a o face. Dacă se-ntâmplă ca ele să ne fie accesibile (cum a fost emigrația după integrare), ne năpustim să realizăm „marele salt”. Și, după ce ne-am mobilat casa sau ne-am luat casă acolo unde am ajuns, descoperim că-n urmă nu e decât prăpastia peste care am sărit. Și nu mai vrem decât să venim înapoi, acum, când saltul pe celălalt mal a devenit imposibil. Sărăcia materială, dar și cea de cunoaștere ne împiedică să legăm între ele secvențele a ceea ce ar trebui să fie o realitate coerentă. În locul ei avem o mulțime de banchize în derivă, care ne oferă un adăpost iluzoriu în fața tsunamiului unei modernități ce și-a ieșit din matcă.

Articol publicat şi în Revista 22.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News