Revoluția ce va veni și tentația celei de-“a treia căi”

Pe vremea când eram eu student, la începutul anilor ’90, politica – pe care atunci o descopeream cu toții – se învăța după manuale americane. Și acolo ni se spuneau trei lucruri de bază.

Mai întâi că există o legătură tare între drepturile omului (pe vremea aceea, reduse la dreptul de exprimare și cel de asociere), democrație (bazată pe pluripartidism) și piață (se evita termenul de capitalism, care – până cu puțin timp în urmă – avusese o conotație negativă și se asociase cu șomajul, exploatarea și crizele ciclice). Cele trei funcționează solidar: democrația se bazează pe drepturile omului, iar piața presupune libertățile democratice.

Al doilea lucru ce ni se spunea era acela că democrația și piața sunt, în esența lor, mecanisme autoreglatoare, adică – dacă au probleme de parcurs (și problemele apar mereu, dat fiind că istoria e dinamică) – și le rezolvă din mers, prin adaptare la nevoile și cerințele societății. Asta le deosebește de comunism (sau, mai larg, de totalitarism), în care economia, societatea și partidul sunt guvernate de o ideologie setată ab initio și în care nu pot exista schimbări fără a-l pune în cauză, inclusiv cu riscul dislocării. (Aceste două teze, după cum se știe, au fost hipostaziate în celebra carte a lui Francis Fukuyama Sfârșitul istoriei și ultimul om).

În fine, cea de-a treia teză majoră era aceea că depozitarul și garantul principiilor de bază ale democrației, ale drepturilor omului și ale pieței sunt instituțiile americane. “Pereat mundus, institutiones Americanae permaneant” / “Lumea poate să piară, instituțiile americane vor dăinui”. Morala era aceea că menirea noastră, a întregii lumi, era să ne americanizăm. Și nu doar la nivelul, încă dezirabil și el în epocă, al unei perechi de blugi, al unei sticle de Coca-Cola și al faimoasei reviste pentru bărbați, ci la cel al principiilor și al instituțiilor menite a face cu putință prosperitatea și stabilitatea la scară națională și comerțul și securitatea la scară internațională. Ca să zic așa, aceasta a fost “treimea” dogmei centrale a mentalului nostru public vreme de 30 de ani. Dat fiind că geografia nu ne permitea să postulăm pentru a deveni al 51-lea stat american, nu ne rămânea decât să ne integrăm în Uniunea Europeană și în NATO, ambele create sub imboldul Americii, având garanțiile ei și beneficiind de “parteneriate privilegiate” cu ea.

Numai că istoria nu îngheață niciodată și nici nu intră pe un făgaș stabil, cum ne explica Fukuyama, ci se mișcă în permanență și – oricine ce-ar spune – dinamica ei e complet impredictibilă. Și e atât de stranie, încât astăzi oameni din toată lumea sunt tot mai convinși de faptul că lucrurile stau exact invers de cum le învățam noi (și mulți alții) din manualele americane ale anilor ’90. Să le luăm pe rând.

Mai întâi drepturile omului. Într-o societate liberă, nimeni nu mai luptă pentru dreptul de-a se exprima și de-a se asocia cu alții; internetul a privatizat și exprimarea, și asocierea (sub forma “bulelor”). Ca atare, drepturile omului sunt percepute ca fiind doar drepturile minorităților vizibile – în speță a străinilor emigrați și a diverselor orientări sexuale alternative – menite a inhiba orice atitudine a majorității tăcute. Dreptul la expresie și la asociere e asociat mai ales cu pride-urile și cu vandalismele menite a defula angoasele imigranților sau ale “populației de culoare”, față de care autoritățile statului și majoritatea pașnică pe care acestea o reprezintă rămân – indiferent de ce fac – forțe represive și opresive. Trebuie spus și faptul că majoritatea are impresia că deschiderea cadrelor (sociale și morale), în numele incluziunii, are ca efect estomparea regulilor cunoscute ale vieții comune – celebrate ca fiind “tradiționale” –, fapt de care profită grupusculele radicale și anarhiste. Social vorbind, sentimentul e acela al pierderii direcției și, mai ales, a autorității care împiedică degenerarea tensiunilor sociale. Ca atare, ne instalăm în situația paradoxală în care generalizarea (și particularizarea) drepturilor omului are ca efect nu integrarea tuturor într-o societate deschisă, ci tribalizarea societății și radicalizarea grupurilor tribale, în afara oricărei instanțe moderatoare.

Democrația parlamentară – care ar fi putut fi o asemenea instanță – pare a fi ajuns într-un blocaj total. La vremea ei – în secolul XIX – ea s-a construit în jurul a două mari partide, de dreapta și de stânga, reprezentând cele două opțiuni fundamentale ale societății (avansul prudent, menit a conserva modelul aculturant al clasei dominante versus schimbarea accelerată menită a ridica la cetățenie și bunăstare clasa pauperă). Numai că, între timp, și dreapta și stânga și-au pierdut ”baza de clasă”, vechea aristocrație subțiindu-se și amestecându-se cu diverse valuri de nouveaux riches (unii destul de people), iar stânga rămânând fără partizani odată cu dispariția muncitorimii (prin dezindustrializarea de după 1990).

În schimb, au apărut o mulțime de alte tendințe populare: nemulțumiții economiei neoliberale, exclușii învățământului (tot mai numeroși), pensionarii, migranții înșiși, diverse minorități, dar și “patrioții locali” opuși imigrației și conservatorii opuși minorităților, varii facțiuni religioase ce vizează abolirea laicității și moralizarea vieții publice etc. Aceștia nu se mai regăsesc nici tezele stângii, nici în cele ale dreptei tradiționale, ci într-un cocteil de dorințe greu de captat, care aruncă pe scena publică partide zise “populiste” sau “iliberale”. Acestea sunt mai curând nebuloase ce nu se pot agrega ca majorități, dar sunt suficient de mari ca să țină în șah politica vechilor partide. Astfel, vedem mai peste tot o scenă parlamentară dominată nu de două, ci de trei (sau mai multe) forțe politice care nu mai permit guvernarea prin alternață (și, ca atare, schimbarea politicilor în funcție de context), ci se asociază în alianțe improbabile și instabile care – în fapt – nu mai exercită nici un fel de guvernare, fiind incapabile de orice consens. Cetățenii au impresia că, indiferent de formula politică consecventă alegerilor, suntem condamnați să cădem – mereu – în instabilitate și în amânare (și, evident, în corolarul acestora, criza economică). De unde percepția publică a faptului că democrația e un soi de haos generalizat (dar bine obiectivat în Parlament sau în Guvern), în care toată lumea se ceartă cu toată lumea, “băieții deștepți” fac afaceri în nume propriu și societatea (mereu invocată retoric) e lăsată de izbeliște. Imposibilitatea guvernării atrage după sine permanentizarea și agravarea problemelor economice și sociale care rămân – mereu – nerezolvate și, pe cale de consecință, schimbarea guvernată de politici e înlocuită de schimbarea brutală determinată de ”piețele internaționale” sau de salturile tehnologice. Ceea ce rămâne, în cele din urmă, din democrație nu e nici deschiderea, nici dezbaterea, ci disfuncționalitatea.

Simplul fapt că problemele – economice și sociale – se acumulează (și revin mereu) e o dovadă a blocajului mecanismelor autoreglatoare. Politic vorbind, “stabilitatea” pare a fi ideea de bază chiar și a schimbării, iar din punct de vedere economic totul se învârte în jurul creșterii și securizării privilegiilor noilor îmbogățiți. Epocile de optimism al dezvoltării creează speranțe ce nu pot fi susținute pe termen lung, iar guvernele – pentru a se păstra la putere – sfâreșesc prin a întreține iluziile cu datorii ce duc la agravarea deficitelor bugetare. Drept care modelul ciclurilor de creștere și criză pare a fi mai aproape de realitatea istoriei. O istorie care ea însăși se accelerează de așa manieră încât creșterea și criza încep să se confunde (și chiar creșterea poate fi interpretată ca un simptom al crizei), iar extinderea la scară planetară a lanțurilor economice și tehnologice face ca posibilitățile de redresare luate de actori locali să fie tot mai puțin credibile. În plus, nu e deloc limpede cum și de ce un mecanism care începe – sau continuă – să se deregleze s-ar recalibra de la sine. “Corectivele” parlamentare sau cele ale pieței nu sunt atât în logica win – win (în care actori raționali își asumă consecințele faptelor lor și vizează maximizarea binelui public) ci mai curând în cea a the winner take it all (care justifică orice derapaj și orice criză). Căci concurența nu duce neapărat la o multiplicitate meliorativă, ci – la fel de bine – la radicalizare și polarizare. Aceasta e – nu? – lecția “agorei virtuale”.

În fine, nici mult invocatele instituții americane nu mai par a fi ceea ce au fost. De opt luni de zile sunt supuse unui atac constant și, exceptând mici tentative de rezistență judecătorești, par a fi mai curând resemnate, ba chiar se acomodează destul de bine la autoritarismul mediatic. Ideea că au fost create pentru a fi garantul neajungerii la nici un fel de derapaje pare și ea o iluzie pioasă. Căci – dacă ne gândim bine – instituțiile nu sunt forme pure, independente de context, care acționează din absolut asupra realității, ci creații umane, populate cu oameni, care interpretează normele în funcție interese,  de orizontul lor cultural și moral etc. Ceea ce am văzut în ultimele decenii – dar, în fapt, era dintotdeauna acolo – e depășirea instituțiilor (al căror caracter uman și formal constituie o problemă) în numele principiului (care are o încărcătură religioasă – în speță apocaliptică și soteriologică). Instituțiile au fost create pentru a ne orienta în timp; atunci când schimbarea radicală se vrea ultimă (și abolește timpul), instituțiile își pierd utilitatea. În vremurile pe care le trăim nu judecata detașată, ci pasiunea și nu instituțiile, ci credința sunt etalonul implicării civice. Odată cu descompunerea înțelesului drepturilor omului, a mecanismelor autoreglatoare ale democrației și ale pieței și cu intrarea instituțiilor americane într-un con de umbră sensul vieții politice – așa cum am învățat-o și înțeles-o noi după 1990 – pare a se fi pierdut. În locul ei, spațiul public a fost invadat de o mulțime de voci, care caută să se acopere una pe alta și care cheamă îmbrânceala ce se va termina cu expulzarea unora în afara perimetrului legal și moral al cetății.

Atunci, la-nceptul lumii noastre, noi ne-am angajat să nu (mai) facem asta. Tocmai pentru că știam că se mai întâmplase (și încă cu repetiție), iar memoria tragediei la care dusese ruperea societății și expulzarea unei părți a ei dincolo de legea și de morala comună ne erau încă vii în amintire. Azi părem a fi uitat trecutul. Sau, poate, l-am rescris de-atâtea de-atâtea ori că nu-l mai recunoaștem. Sau, poate, am ajuns în acel punct în care nu ne mai vedem decât pe noi înșine, reflectați pretudtindeni. De aceea, merită să ne reamintim câte ceva.

Anii ’30. În fond nu erau – în Occident – foarte diferiți de ceea ce trăim astăzi: un salt uriaș, tehnologic și social, într-o perioadă foarte scurtă de timp. Urbanizare, școlarizare de masă, o lume de gadget-uri (pentru cei care și le permiteau), ascensiunea clasei de mijloc în vârful piramidei sociale (și, implicit, promisiunea succesului pentru cei harnici, deștepți sau – pur și simplu – îndrăzneți), explozia științei, creșterea exponențială a indiferenței religioase. Și, încă ceva – esențial: discreditul democrației și al pieței. Oamenii acelui timp ieșiseră (cei ce reușiseră) din două catastrofe fără măsură comună în acel timp: Primul Război Mondial și Marea Criză Economică. Iar guvernele democratice se dovediseră incapabile să le anticipeze, să le evite și să le oprească pe ambele. Lumea domnilor cu papion și haut-de-forme își pierduse magia, la fel ca particulele nobiliare: cei ce le purtau fuseseră în același timp niște călăi și niște nevolnici nu prin ceea ce făcuseră, ci prin ceea ce nu fuseseră în stare să facă. Lumea lor – care centrase Europa de veacuri – se prăbușea asemeni unui decor mâncat de carii și de molii. Oamenii ieșiți din cele două mari catastrofe voiau altceva. Unii priveau spre Rusia Sovietică a lui Stalin. Și nu cu neliniște sau cu spaimă, ci cu o oarecare fascinație: acolo, cineva dărâmase tot decorul public și începuse să construiască o lume nouă. Astăzi îi scuzăm spunând că nici măcar nu puteau bănui ce se petrece în imperiul Țarului Roșu. Și totuși, cred că înțelegeau bine: mai înainte de toate pentru că Rusia a fost dintotdeauna conotată cu sălbăticia asiatică. “Zgârie puțin rusul și vei da de mongol” – spunea un vechi proverb. Iar altul, la modă pe vremea Vechiului Regim, zicea că “Rusia e o dictatură moderată de crimă” (și se referea la faptul că, din când în când, țarii erau eliminați în mod violent).

Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce conta pentru oamenii anilor ’30 în percepția violenței staliniste era un dublu aspect. Pe de-o parte, ea avea un caracter carnavalesc; sigur, un carnaval însângerat, dar – totuși – o dezlănțuire dionisiacă a entuziasmului care, eliberat, mătură totul în calea lui. Și apoi era în toată această ferocitate hotărârea de-a o rupe – la modul cel mai vizibil – cu lumea veche și de-a construi, cu orice preț, o lume nouă. Valul acela de violență spunea ceva clar: nu mai e cale de întoarcere; comuniștii ori reușesc, ori pier striviți de muntele de cadavre pe care tocmai ei l-au ridicat. Determinarea aceasta, în care se îmbina cruzimea stepelor Asiei cu calculul abil al Bizanțului, sub semnul socialismului prorocit de Marx, i-a hipnotizat pe mulți în epocă. Căci, ceea ce vedeau la ei acasă nu era nimic altceva decât zbaterea lumii vechi de-a supraviețui, menținându-și – cu orice preț – privilegiile. Numai că cei mai mulți din cei nemulțumiți de politicienii lor nu-și doreau violența rusească și nici abolirea legii (pe care-o presupune carnavalul) nu-i atrăgea prea mult. Și ei voi schimbarea, schimbarea radicală a tot ceea ce-nsemna stat și putere, dar nu cu prețul distrugerii materiale și umane pe care-l plătise revoluția bolșevică. Voiau o schimbare totală, dar în cadrele “civilizate” are Occidentului burghez.

Asta este ceea ce le-a promis fascismul (cu numeroasele lui avataruri) și nazismul. “A treia cale” între impotența manifestă a vechii democrații și violența sălbatică a bolșevismului la putere. Și, prin aceasta a câștigat nu doar inimile dezmoșteniților Marii Crize, ci și mințile moștenitorilor Romantismului european. La-nceputurile lor – adică până la al Doilea Război – și fascismul, și nazismul s-au vrut mișcări de regenerare totală – economică, socială, politică, culturală, morală – care (pretindeau ele) se păstrau în limitele “bunului simț” burghez. La capătul unui mileniu de antisemitism cultural și religios, omul mediu european nu era deloc indignat de desemnarea evreilor ca țapi ispățitori pentru toate relele societății. Și după un secol și ceva de armate populare și de mari industrii, nici mobilizarea de masă nu suna deloc străin. În fine, Führer-ul, Ducele, Mareșalul nu erau percepuți ca niște ciudați, ci, dimpotrivă, drept cheia de boltă a unui edificiu care – în absența lor – se transformase (și transformase lumea Belle Epoque-ei) în ruine. Acolo unde Parlamentul dezbate la nesfârșit, Führer-ul decide într-o clipă. “Führer-ul este legea vie a poporului german” – spunea Führerprinzip-ul. De ce să ne pierdem în vorbărie și-n jocuri de interese, când lucrurile pot fi puse pe făgașul lor cu un simplu ordin? Ordinul ce face ordine.

Atâta doar că această ordine s-a vrut totală nu dar în intensie, ci și în extensie și, de aceea, a sfârșit în război – adică în haosul absolut din care (tristă ironie) s-a născut lumea în remanențele căreia încă trăim și azi. Și s-ar fi cuvenit să învățăm lecția trecutului: visul schimbării radicale, fie ea violentă, fie (aparent) reglementată duce – inevitabil – la catastrofă. În ciuda a tot și a toate, după 80 de ani de la Război am căzut iarăși sub hipnoza vrăjitorilor. Putin vrea să schimbe lumea (sau măcar lumea lui), s-o scoată de sub derivele democrației (cu ”pretinsele” ei drepturi ale omului) și s-o transforme într-o confrerie de călugări războinici condusă de castă de conducători de drept divin. (Un spirit mai critic ar vedea aici exact arhetipul hoardei mongole.) Și, pentru aceasta a rupt punțile cu trecutul, supunându-și propriul popor, emasculându-l dominându-l așa cum poate nici Stalin n-a reușit. De cealaltă parte, a pornit un război care obligă Rusia și după moartea lui, căci nimeni nu știe cum să iasă cu fața curată dintr-o asemenea aventură sângeroasă. În plus, nimeni nu poate spune ce vor vedea rușii când se vor privi în față după deceniile de tăcere și de pasivitate la care i-a obligat țarul KGB-ist, căci umilința se șterge cel mai greu. Și cum se vor uita la alții (și alții la ei), când cuvântul ”rus” va fi asociat cu invadator, ucigaș, mincinos, hoț și alte asemenea. Dar, până una – alta, faptul de-a omorâ la scară mare atestă voința de-a o rupe cu orice reguli, mai ales cele civilizate ale lumii democratice. Și nu puțini sunt cei pentru care acesta e “curajul” și asta e “adevărata libertate”.

Dar mai sunt și cei pentru care rusul tot mongol rămâne. Însă le e dată și lor “a treia cale”: Donald Trump. Președintele american nu e nici mătușica europeană ce se-ncurcă în tabieturi morale și-n regulamente, dar nici barbarul de la Kremlin care, înainte de a-și omorî oponenții, îi umilește. Nu, el refuză deopotrivă formalismul instituțional și falsa moralitate a “Occidentului decadent” și violența anarhică a “imperiului stepelor”. El e schimbarea în interiorul capitalismului prosperității: e eliberarea de tot ceea ce ține de tabuu-rile impuse de ”elite” și e afirmarea dreptului omului simplu de-a spune ce vrea (mai ales dacă e de acord cu locatarul de la Casa Albă), de-a face ce vrea și de-a se îmbogăți fără reguli (și fără frica de-a fi verificat cum). Mitocănia, ridicată de Trump la rangul de artă, pare a fi ajuns termenul mediu între determinare și colocvialitatea cu cei dezmoșteniți. Și apoi, ca-n anii Războiului Rece: ori ești cu rușii, ori ești cu americanii. În 1990 Rusia (încă Sovietică) era condusă de Mihail Gorbaciov, iar America de George Bush tatăl. Pentru odată, diferențele păreau să se estompeze alegerea să poată fi suspendată. Astăzi nu mai e clar dacă e vorba de o alegere. Cine știe, poate am ajuns în bizara situație în care putem fi putiniști declarându-ne partizanii lui Trump. Sau, invers, putem fi “adevărați americani” lăudând “faptele de arme” ale lui Putin.

Faptul că cei doi stăpâni al lumii se-ntâlnesc într-o localitate dintr-un stat american fost rus spune și acest lucru: că granițele dintre ei au devenit indiscernabile. Și ceea ce le șterge tot mai mult e valul de radicali ai schimbării care, din ce în ce mai mult, consideră că ori e totală, ori nu e deloc. Putin și Trump nu sunt nimic altceva decât simptomele întoarcerii milenarismului în istorie.

Articol publicat şi în Contributors.