Condamnaţi la fericire

Ideea de a face un film documentar despre adevărata istorie a comunismului românesc a fost a prietenei mele, critic de film Roxana Pană Gabrea. Ne-am văzut la sediul GDS în iunie 1990 şi a reuşit să mă contamineze cu entuziasmul ei pentru un asemenea proiect.

La Ministerul Culturii (era pe vremea lui Andrei Pleșu), existau fonduri pentru un astfel film, era însă nevoie de o echipă doritoare şi capabilă să-l realizeze. M-am întâlnit cu regizorul Dinu Tănase, am discutat ce şi cum, am convenit că vom lucra împreună. El ca regizor şi producător, eu ca autor al scenariului şi prezentator. Aşa s-a născut volumul Condamnaţi la fericire, aşa s-a născut documentarul cu acelaşi nume.

Mărturisesc că aveam un trac înfiorător. Am filmat la Jilava, la Canal, la Braşov. Aveam câteva scopuri: 1. Să luminăm natura totalitară a partidului-miscare care a deţinut puterea în România între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989; 2. Să lămurim relaţia dintre acest partid şi Centrul moscovit şi să clarificăm raportul dintre cominternism, internaţionalism şi stalinism naţional; 3. Să explicăm rolul luptelor intestine din PCR în forjarea succesivelor echipe hegemonice; 4. Să reliefăm ceea ce Zbigniew Brzezinski a numit natura idiosincratică a comunismului din România, inclusiv experimentul dinastic; 5. Să limpezim relaţia dintre teroare, ideologie, îndoctrinare, constrângere, consens, compromis şi incluziune; 6. Să examinăm modul în care au fost distruse societatea politică şi cea civilă şi cum s-a desfăşurat lichidarea elitelor; 7. Să explorăm rolul acţiunilor protestatare (Valea Jiului, Braşov), al iniţiativelor disidente. Au trecut peste trei decenii. Între timp s-a scris enorm pe aceste teme, s-au făcut zeci de filme documentare şi artistice despre experimentul totalitar românesc. Acesta a fost, în acest gen artistic, primul. Cu tot ce implică deschiderea de drum.

Am regăsit linkul de mai jos. Îi las pe cei care au timp şi chef să (re)vadă filmul să judece dacă şi cât din el mai este actual. Oricum, s-a dorit a fi şi cred că a reuşit să fie o contribuție la ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării.