A păstra și a distruge. Apel către membrii Academiei Române

E, în Jurnalul lui Mircea Eliade (în ediția de la Humanitas, din 1993, în al doilea volum, la pagina 426) acest pasaj cutremurător: „Aflu de moartea lui Sergiu Al-George, la 10 noiembrie. (…) Indianistica românească a dispărut prin moartea unui singur om…” Câtă vreme a fost aceasta condiția noastră?

A apărut printre noi, nu se știe cum, câte un om care a întrupat – în domeniul lui – o reușită care le-a tăiat urmașilor respirația. Uneori a fost bine primit în veacul lui, alteori a fost ignorat și a trăit ca un oarecare sau – din păcate, nu chiar rar – a sfârșit-o prost, prin temnițe ori ajuns de securea călăului sau de glonț. Câteodată în timpul vieții, dar cel mai adesea după moarte l-am (re)descoperit, l-am hipostaziat, l-am urcat pe postamentul statuilor și-l invocăm pios (prea des fără a mai aface ocolul prin opera lui).

În 1990 Academia a primit – post-mortem – în rândurile ei câteva personalități care, în deceniile ce trecuseră, nu-și găsiseră un loc în instituțiile noastre, dar realizaseră o operă ce o depășea, detașat, pe cea făcută în cadre instituționale. Între ei: Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Florian, (ceva mai târziu) Ștefan Lupașcu ori Vasile Voiculescu. A fost un gest binevenit, căci – în viață fiind – acești oameni nu s-au putut legitima prin apartența la Academie. După moartea lor, Academia se legitimează primindu-i printre membrii ei.

Poate de aceea, cu libertatea, câțiva oameni de cultură au înțeles rostul instituționalizării performanței. În speță, faptul de-a duce mai departe reușita individuală, de-a le da tinerilor o măsură a ceea pot realiza și de-a le pune la-ndemână mediul și instrumentele devenirii culturale. Așa s-au născut Editura Humanitas, Colegiul Noua Europă, Muzeul Țăranului Român, Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, așa a renăscut (în 2005) Institutul Cultural Român și a apărut (în 2008) Institutul de Istoria Religiilor. Poate vor mai fi și altele, ale diverselor științe, însă nu le cunosc eu. Pe acestea le știu și – cred – le știm mulți dintre noi dat fiind că „ne-au pus în rândul lumii”, egali cu cei la care ne-am obișnuit să ne uităm de jos în sus. Și am avut surpriza de-a descoperi că suntem primiți cu deschidere și bunăvoință și suntem tratați colegial cu mult înainte ca mersul lucrurilor de la noi – reglat de politicieni și de economiști – să o justifice. Cultura adevărată, reușita intelectuală și vrednicia studiului temeinic sunt ambasadori extrem de eficienți, mai ales ai țărilor care nu-și găsesc ritmul în istorie. Dacă nu altcineva, măcar membrii Academiei s-ar cuveni s-o știe și s-o afirme răspicat în fața puterilor veacului, care rătăcesc mereu între „sporuri” și „indemnizații”, pe de-o parte și „reduceri” și „tăieri” pe de cealaltă.

L-am auzit, mai deunăzi, pe primul-ministru afirmând cu modestie (electorală) că guvernul „în fruntea căruia vremelnic se află” a făcut nu-știu-ce. Așa e: toți oamenii politici sunt vremelnici și, după ce le trece vremea, sfârșesc ca note de subsol în manualele acelea indigeste cu care se chinuie elevii în preajma Bacalaureatului. Cine mai știe azi cine era prim-ministru în România lui 1981, când apărea Devenirea întru ființă? Despre președintele acelui timp știm – vai! – doar faptul că de numele se leagă sărăcia care a-nceput în acel an și a durat până la Revoluție (și ne-a lăsat o „grea moștenire” și după aceea). Dar cartea lui Noica a dăinuit; azi e tradusă în franceză și-n engleză și cercetători de pe alte meleguri își dau doctorate studiind-o și – unii dintre ei – învățând română, descoperindu-ne și făcându-ne cunoscuți în lumea lor. Pentru asta nu se deschid misiuni diplomatice, nu se trimit delegații în străinătate, nu se fac cheltuieli ded protocol; forța de atracție a gândului temeinic e în stare să facă ceea ce departamente întregi de „imagine” nu pot. Cultura cere puțin și dă mult. Cultura adevărată, nu nenumăratele ”fabrici de diplome” și diplomele fabricate care apasă asupra bugetului țării și pe care nimeni nu s-a gândit vreodată să le „restructureze”. Nici măcar atunci când au avut condamnări în justiție.

Mai e un lucru care ar merita spus: Institutul de Istoria Religiilor are o particularitate a lui. Și ea nu ține atât de faptul că a instituționalizat performanța – demult recunoscută în lume – a lui Moses Gaster, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu ori Arion Roșu (cu toții exilați de aici!), ci pentru că e una din puținele inițiative culturale din această țară în care maeștrii si-au urmat – cu încredere și generozitate – discipolii. Căci mai înainte de instituție, Institutul acesta s-a născut ca proiect și s-a articulat într-o revistă – Archaeus – din prietenia a patru tineri, pe atunci colegi de an și studenți Filosofie (la Universitatea din București): Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru – Cazaban, Andrei Timotin și Cristian Ciocan (ultimii doi și-au urmat propriul drum, specializându-se, realizând studii și creând publicații în bizantinologie și, respectiv, fenomenologie). Pasiunile și dezbaterile lor din acea vreme au dat naștere nu doar unei prietenii de viață, ci și acelei exigențe a gândului în care fiecare era, deopotrivă, studios acrib pentru sine și instanță de validare pentru ceilalți. „Împotriva oricărei speranțe” în acei ani, cei patru au perseverat și munca lor, adunată în paginile revistei, a dobândit strălucirea pe care o are puterea de gravitație ce asigură combustia marilor reușite. Profesorii Andrei Pleșu și Andrei Oișteanu i-au susținut și i-au creditat în proiectul instituționalizării muncii lor (ce venea după reușita – în 2006 – a unui Congres Internațional de Istoria Religiilor la București, la care lucraseră împreună cu Gabriela Cursaru și Mihaela Timuș) iar Academicianul Dan Berindei le-a oferit patronajul Academiei și protecția sa. Mai c-am fi putut spune că – după 70 de ani – Mircea Eliade se întorcea acasă. Nu Eliade cel bătrân și plin de lauri, ci acela tânăr, „adolescentul miop” devorat de pasiunea studiului, dinaintea marilor greșeli.

Faptele lor culturale, revistele Archaeus și Studia Asiatica sunt în toate marile biblioteci ale lumii și la ele colaborează cei mai mari specialiști ai domeniului, Eugen Ciurtin a scos o ediție critică a tot ceea ce ne-a rămas de la primul nostru orientalist, Constantin Georgian; Vlad Șovărel ne-a dat o traducere în sanscrită; Daniela Dumbravă pregătește o lucrare spectaculoasă despre Spătarul Milescu; Alin Suciu (fie-mi îngăduit să mă recomand prin fostul meu student) ne-a dat o ediție critică a unor texte copte; Andreea Apostu lucrează (cu colegii ei) la editarea manuscriselor Eliade; Mirel Bănică a radiografiat fenomenul religios în contemporaneitate; Cătălin Pavel a făcut arheologia vie și împreună au organizat – beneficiind de importante donații – una din cele mai rafinate și cuprinzătoare biblioteci de orientalistică din această parte de lume. S-ar putea să spună unii (mai ales dintre cei – aflați / vremelnic/ în fruntea bucatelor – care nu prea înțeleg despre ce e vorba): niște ciudățenii. Ce să facem noi cu ele acum, când ne apasă „deficitul bugetar” (de cine făcut?) și scadețele ratelor la credite (și ele, opera cui?). Dar asemenea ciudățenii, adunate cu cele din științe, sunt cele ce duc lumea înainte. Nu munții de maculatură ilizibilă produși prin curțile variilor universități, nu „școlile doctorale” ce produc pe bandă rulantă analfabeți titrați, ci ciudățeniile acestea în care se naște și crește – prin pasiune și muncă – gândul ce numește ceea ce vom trăi mâine.

Poate așa e lumea dintotdeauna și puterea – prinsă cu socoteala celor lumești – nu înțelege prea bine despre ce e vorba în asemenea întreprinderi. Dar Academia, ea, trebuie să știe. Căci asta e menirea ei. Cu un veac și jumătate în urmă Maiorescu se plângea, într-un text celebru: „Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea istorico-archeologică și cu secțiunea științelor naturale, și am falsificat ideea academiei.” Acum, când avem o adevărată „activitate științifică originală” – validată ca atare la nivel internațional, căci un alt Congres Internațional de Istorie a Religiilor e pe cale să vină la București – ce facem cu ea? O „comasăm”, o „restructurăm”, o „reorganizăm”. Sper să mă înșel, dar cred că acesta a fost și vocabularul celor ce-au ruinat Academia în 1948. Și lucrurile acestea s-au votat cu „unanimitatea membrilor prezenți”! Aș fi vrut să aud acolo, sunb cupolă, măcar o voce care să spună: „Domnilor colegi, puteți să-mi tăiați mie toate veniturile, putem să renunțăm la protocol și chiar la uniforme, dar nu la institute. Rolul lor este crească, să atragă tineri, să devină hub-uri de cercetare în care vin specialiști din afară, tot așa cum și ai noștri se duc unde-și pot da măsura, nu să facem din ele ’departamente’ cine știe unde. Noi ne dorim ca tinerii să știe că forma cea mai nobilă de viață e aceea pe care-o trăiești pe frontiera viitorului. Căci asta e cercetarea.” Măcar unul s-o fi spus. Măcar unul să fi plâns. Dar oare, în 1948, a plâns vreunul, cu excepția celor dați afară?!

Dacă-ntr-o zi un tânăr rătăcit ne v-a-ntreba ce e cercetarea, ce-i vom răspunde? Că-n România europeană a lui 2024 sinonimul ei e comasare? Sau că e cerneala ce mâzgălește paginile nenumăratelor ”Anale” din toate universitățile, unde se croșetează „dovezi pentru dosar”? Sau îi vom repeta vorba lui Maiorescu, dându-i a înțelege că nici ei, cercetării, nici lui, ca doritor de-așa ceva nu le-a venit încă vremea pe melegurile noastre?

Unul din acei singuratici care au dus lumea pe umerii lor în vremuri de restriște –  Jan Patočka – spunea că atunci când cel bun e pedepsit și cel rău e răsplătit lumea intră în noapte. O vom descoperi peste câteva săptămâni. De data asta Academia a fost prima care a stins lumina. Să sperăm că-n miezul încercărilor va și prima care-o va aprinde iarăși.

Articol publicat şi în Contributors.