Francizele

După moartea lui Hugo Pratt, o mare neliniște i-a cuprins pe cei direct interesați de moștenirea lui artistică. Inspirat și crud, totodată, artistul a decis că drepturile sale vor fi administrate nu de urmașii lui biologici, ci de Patrizia Zanotti. Aceasta fusese, ani în șir, omul cel mai apropiat de creația sa.

Colaboratoare perfectă și artistă inspirată, ea l-a însoțit pe Pratt, încă din adolescență, în majoritatea aventurilor artistice, dar și în lungile călătorii de-a lungul și de-a latul planetei. În 1994, a pus bazele lui Lizard Editioni, specializată în publicarea de benzi desenate. Din 1995 e directoarea generală a lui CONG, instituția care se ocupă de creația artistică a lui Pratt, având putere discreționară asupra operei acestuia. Plină de energie și inspirat om de afaceri, Patrizia Zanotti a creat un veritabil imperiu Hugo Pratt.

Pe lângă albumele retipărite în mod constant, pe lângă atenția acordată variantelor grafice de mare clasă ale romanelor grafice (vezi albumele Balada mării sărate [2007] și Mu [2008]), pe lângă seria de desene animate, după anul 2000 industria Pratt a explodat. Dacă reeditările, valorificarea ineditelor, publicarea variantelor erau acțiuni previzibile și necesare, nimeni n-ar fi crezut că se va ajunge la o etapă pe care Hugo Pratt ar fi fost ultimul care s-o prevadă: francizele. E adevărat că au fost situații în care Pratt și-a luat asociați. Sunt binecunoscute colaborările sale cu Guido Fulga, pentru desenarea clădirilor, a automobilelor ori a trenurilor, și cu Patrizia Zanotti, în alegerea culorilor. În împrejurările menționate, Pratt a păstrat însă întotdeauna controlul, chiar dacă rezultatele au fost, uneori, discutabile.

În ce mă privește, consider, de pildă, că varianta de lux a lui Mu, într-un format atipic, splendidă din punct de vedere tipografic, cu doar unul, două sau trei desene pe pagină, nu redă întru totul contrastul celor două lumi între care evoluează personajul. Prin abuzul de culori pastelate se produce o uniformizare nedorită a paginii. Or, asta contravine metodei lui Pratt, care face ca desenul să trăiască din sugestie și subtila alternanță de plinuri și goluri. Cum Mu e un album în care se vorbește mult, unele casete sunt, pur și simplu, sufocate de text, iar figurile personajelor, colorate palid, par strivite de șirurile de litere.

Ca mulți admiratori ai lui Pratt, am așteptat cu un amestec de nerăbdare și neîncredere ziua în care vor apărea „noile aventuri ale lui Corto Maltese“, scrise și desenate de alți autori. Evenimentul s-a produs în 2015, când doi spanioli, Juan Díaz Canales și Ruben Pellejero, au devenit, oficial, continuatorii muncii lui Pratt. Evident, prima condiție pusă a fost jurământul de fidelitate: planșele urmau să fie cât se poate de apropiate de grafica lui Hugo Pratt – iar dacă s-ar fi putut, chiar identice. Textul își păstra, obligatoriu, grația intelectuală, fiind suficient de suplu pentru a fi turnat în forma narativă directă și sincopată a benzii desenate. Dar el era, totodată, constrâns să înmagazineze și vastele cunoștințe ale lui Hugo Pratt – să rămână, altfel spus, într-o zonă culturală înaltă, fără să dea impresia de aroganță și fără a deveni pompos și plictisitor. Era obligatoriu ca succesorii lui Pratt să-și asume toate aceste constrângeri, adică, metaforic vorbind, poziția „din profil” – ca semn al energiei motrice, al supleței, al dezinvolturii de a trece dintr-un univers în altul, de a se simți în largul său și în junglă, și la seratele înaltei societăți.

Nu sunt cunoscute detaliile negocierilor și condiționărilor ridicate de deținătorii drepturilor asupra operei lui Hugo Pratt. E însă, cert, că după patru albume, duo-ul Canales-Pellejero s-a achitat de îndatorire într-un mod cel puțin onorabil. Nu și-au permis inovații, n-au „revoluționat” stilul și nu i-au șocat pe aficionados nici măcar propunând noi nuanțe. Cu alte cuvinte, nu au ieșit din limitele contractului asumat. Au înțeles că publicul dorea să-l reîntâlnească pe Corto Maltese așa cum îl știa, și nu o variantă a acestuia. Așadar, bătălia pe care au avut-o de dat Canales și Pellejero a fost să fie „originali” fără a-și îngădui nicio clipă să fie… originali.

Prin preluarea de către cei doi a misiunii de a continua explorarea lumii lui Corto Maltese, saga acestuia își amplifică dimensiunea cosmopolită. De data aceasta, la nivelul limbii originale a scenariului. În perioada Pratt, idiomul standard a fost italiana, chiar și atunci când destinatarul de primă instanță era cititorul francez, ca în cazul episoadelor din revista „Pif“. Prin cooptarea cuplului iberic, limba primă a devenit spaniola, iar ulterior, prin albumul din 2021, Océan noir, realizat de Bastien Vives și Martin Quenehen, franceza. Existența are din ce în ce mai mulți intermediari între personaj și cititor e un fenomen care ar merita o discuție aparte. Ea ține de esența poliglosică a societății occidentale și de plurilingvismul aproape natural al omului contemporan. Până în clipa de față, cuplul Rubén Pellejero și Juan Diaz Canales a produs patru albume – cel mai recent, în toamna lui 2022. Fiecare dintre ele a apărut atât în varianta alb-negru, cât și color. În felul acesta, autorii și editorii i-au împăcat și pe puriștii care susțin că Hugo Pratt era, prin excelență, un „autor alb-negru”, și pe cei care se simt stimulați de lectura planșelor color.

În ce mă privește, mă bucur de fiecare dată când găsesc un nou argument contra reproșurilor că bat câmpii – sau mă ocup de futilități – atunci când revin la aventurile lui Corto Maltese. M-am aflat, de altfel, mereu în cea mai bună companie, de la Umberto Eco, admirator entuziast al marinarului cu cercel în ureche, până la contemporanii mei Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconschi sau Ioan Stanomir – plus mulți alții, care preferă să citească în loc să scrie. Evident că am tresărit încântat să descopăr că cea mai recentă „franciză”, Nocturne berlineze (Casterman, 2022), e prefațată de Jean-Yves Tadié. Pentru cine nu-l cunoaște, acesta e autorul unei spectaculoase biografii a lui Marcel Proust, tradusă în mai multe limbi, precum și al mai multor cărți dedicate acestuia (între care și încântătoarea De Proust a Dumas, o pledoarie pentru „amestecul genurilor”, pentru fertilul dialog dintre „literatura înaltă” și „literatura populară”). El e și directorul colectivului care a îngrijit cea mai recentă ediție a capodoperei proustiene, În căutarea timpului pierdut, în colecția Pléiade. Pasiunea pusă de Tadié în descrierea noului episod din aventurile lui Corto Maltese dovedește, o dată în plus, că practica exegetică a lumii de azi a dărâmat granițele dintre genuri și stiluri și a îngăduit unui alt tip de imaginar să pătrundă în zonele rezervate cândva doar culturii autodefinite drept „serioasă”.

Nocturne berlineze ambiționează să fie mai mult decât o simplă producție cu scop comercial. Autorii s-au străduit să păstreze structura ultimelor albume apărute în timpul vieții lui Hugo Pratt. Nu lipsesc hărțile, desenele suplimentare, comentariile meta-textuale în formă scrisă ori vizuală și nici textele apocrife și anacronice, precum această mărturie a lui Joseph Roth, marele scriitor austriac, care-l însoțește pe Corto Maltese în anul 1924 pe străzile primejdioase ale Berlinului: „Mă numesc Joseph Roth și, pe când trăiam, îmi petreceam timpul scriind. Mă rog, scriind, bând, citind, gândind și iubind… Dar să ne întoarcem la scris. Noi, scriitorii, transformăm în cuvinte fructul imaginației noastre, această armă care a făcut din oameni regii creației, grație capacității lor de a anticipa viitorul, tărâm al tuturor posibilităților. Noi dominăm lumea, dar istoria ne alunecă mereu printre degete, pentru că ea e la cheremul hazardului și al prostiei, care e la fel de umană ca imaginația. Am văzut cu ochii mei disoluția Imperiului Austro-Ungar, unde m-am născut ca o bucată de zahăr în absint, apoi am văzut apărând, la fel de ușor, două alte imperii cu picioare de lut: imperiul sovietic și imperiul celui de-al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze o mie de ani, dar care a durat doar doisprezece. Prietenul meu Corto Maltese se afla cu mine acolo. Am văzut împreună cum iese șarpele din găoace în Europa anilor 1920. Am asistat, la Berlin, la nașterea republicii de la Weimar, care a fost – pentru scurtă vreme – o stea cu o strălucire orbitoare. Germania a renăscut din cenușa Marelui Război sub forma unei democrații parlamentare și a fost motorul de neoprit al modernității în toate domeniile: cinema, arte, filosofie, știință. Istoria era în plină accelerație când, în mod brutal, a sucombat asfixiată între fascism și comunismul sovietic. Ca om al mării, Corto a văzut venind valul care avea să înghită totul: alegerile libere, libertatea sexuală, experimentalismul din zona artelor, cabaretul, unde totul era permis, cinematografia expresionistă, arhitectura de avangardă, și, în cele din urmă, viața a milioane de oameni. Îmi imaginez un viitor în care vom construi o nouă ambarcațiune din rămășițele acestui naufragiu. O Europă a păcii. Dar am dat iarăși frâu liber imaginației… Acea imaginație datorită căreia eu devin astăzi un personaj de ficțiune pregătit să împărtășească cu Corto Maltese și cu tine, cititorule, această nouă aventură”.

Sper să pot reveni, în viitorul nu prea îndepărtat, la aceste etape din viața… postmortem a lui Corto Maltese, cu același entuziasm, deși cu mai puțină competență decât Umberto Eco sau Jean-Yves Tadié.

Articol publicat şi în România Literară.

0