Zorii autocraţiei


Dacă naţiunea română va îmbrăţişa uitarea, ca atitudine faţă de propriul trecut recent, atunci va invita clasa politică autohtonă să se desăvârşescă după pofta inimii şi să devină o autocraţie cu mentalitate bizantină, ai cărei exponenţi se vor simţi inspiraţi de omologii lor estici să proclame anacronismul democraţiei în România.

 

Recentele alegeri parlamentare din România au fost câştigate printr-o cinică strategie de stimulare a absenteismului în rândul alegătorilor din ţară, concomitent cu îndepărtarea deliberată a diasporei de la urne. Modificările aduse în prealabil legii electorale au fost de tip “catch 22” şi au urmărit, de fapt, să conserve status quo-ul politicii autohtone şi să creeze doar aparenţa unei mai largi reprezentări a cetăţenilor.

Un prim exemplu în acest sens este că un partid poate fi înfiinţat cu numai trei membri fondatori, dar înscrierea în cursa electorală necesită mii de semnături. Un alt exemplu este faptul că diasporei i s-a oferit şi posibilitatea votului prin corespondenţă, dar această modalitate, ca şi exercitarea directă a opţiunilor de vot, la secţiile deschise în străinătate, au fost condiţionate de înscrierea alegătorilor în Registrul Electoral. Demersul respectiv, bazat pe dovada legală a rezidenţei sau a domiciliului în ţara-gazdă, implică acte pe care nu le au majoritatea românilor emigraţi în Uniunea Europeană.       

Aşadar, acestea au fost premisele scrutinului care a dat actuala componenţă a Parlamentului României, subsecvent şi viitorul Guvern de la Bucureşti. Semnificaţia lor este întregită de faptul că aproape 10 milioane de cetăţeni români au lipsit de la vot, o majoritate absentă care a decis, în realitate, ambele formule ale puterii de stat în România următorilor patru ani, cea parlamentară si cea guvernamentală.

Opţiunea exprimată prin neparticipare denotă nu numai neîncredere profundă în clasa politică, dar şi tendinţa poporului de a nu mai reacţiona la exercitarea ineficientă, chiar frecvent abuzivă, a actului de conducere cu care sunt investiţi politicienii autohtoni, urmându-se principiile şi procedurile specifice democraţiei.

Ar fi excesiv să considerăm că actuala stare amorfă a alegătorilor a fost dorită de către clasa politică? Puţin probabil. Dimpotrivă, se observă lesne că politicienii nu sunt îngrijoraţi de această involuţie, chiar dacă ea funcţionează ca un indicator al scăderii reprezentativităţii şi legitimităţii aleşilor în raport cu alegătorii. Or, divorţul unei elite politice de poporul pe care îl păstoreşte anunţă instaurarea unei autocraţii, tot aşa cum, în regimurile totalitare, îndepărtarea conducătorilor de realitate le prefigurează prăbuşirea.

Totuşi, este dificil de pus reflectorul pe o astfel de dinamică, astfel încât poporul să sesize alunecarea spre propria-i suferinţă şi modul insidios în care o instrumentează elita conducătoare. În subteranele acestei mişcări stă, însă, altă miză: abandonarea pe furiş a contractului social, aşa cum a fost el consacrat în secolul XX şi înlocuirea sa cu un alt algoritm de distribuţie a resurselor în societate, care să favorizeze puţini, în detrimentul multora. O regresiune socială la starea de fapt “naturală”, “dată de zei” şi menţinută de odraslele lor pământeşti timp de secole, înainte de ridicarea treptată a maselor pe care a provocat-o Revoluţia Industrială.

Dacă această mişcare are loc la nivel global, atunci trebuie date exemple, multiple şi abil camuflate, de compromitere a democraţiei autentice, nu în sensul original al Atenei antice, ci în accepţiunea ei contemporană, dobândită pe parcursul ultimelor două secole de frământare a societăţii umane. Sunt piese ale aceluiaşi puzzle: în Grecia condusă de Alexis Tsipras, a fost exercitarea caricaturală a puterii date de popor, în Rusia patronată de Vladimir Putin, este clamarea virtuţilor pe care le implică autoritarismul, în Germania doamnei Merkel, este exersarea impotenţei democratice, iar în SUA va fi privatizarea previzibilă a instituţiei prezidenţiale.

Observatori constanţi ai fenomenului politic, precum Rodica Culcer, au punctat deja similitudinile existente între retorica agresivă a Partidului Lege şi Dreptate, aflat acum la putere în Polonia, şi tematica de campanie adoptată de partidele autohtone care au câştigat recent alegerile parlamentare. România nu poate fi exceptată de la această tendinţă, deşi în cazul ei pot fi anticipate manifestări mai stridente şi mai groteşti decât în alte părţi, căci aici sunt precare mecanismele, interne şi externe, de echilibrare pe care şi le dezvoltă – pe dinăuntru şi între ele – naţiunile a căror statalitate este mai aşezată.

În România, nepăsarea politicienilor a născut nepăsarea cetăţenilor. Aici, spiritul civic se regăseşte cu greu coagulat în forme organizate şi, deci, potente, specific nouă fiind pulverizarea acestuia în atitudini individuale, manifestate preponderent din postura de comentatori neangajaţi. “Elita” politică adunată în prezent la Bucureşti şi pepinierele ei din judeţe nu se ridică nici măcar la nivelul la care fostul regim comunist ştia să mimeze democraţia şi să extragă cu forcepsul adeziunea populară. De unde şi gestul ei reflex de a evita recursul la memorie şi oroarea instinctivă faţă de cetăţeanul informat, capabil să le ceară socoteală. Cel puţin, regimul comunist avea o ideologie care ţinea loc de moralitate.

Anul 2016 a marcat un deceniu de când comunismul a fost condamnat oficial în Parlamentul de la Bucureşti, dar a fost şi momentul în care “stânga” a revenit majoritar în acelaşi parlament. Un eveniment trecut şi unul recent, aparent de neasociat, pe fundalul cărora a apărut al treilea volum al Istoriei comunismului în România (1972-1975), în coordonarea istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

Relevanţa acestui demers editorial ar trebui să fie evidentă de la sine: formal, Statul român s-a dezis târziu de etapa sa comunistă, mai ales dacă raportăm gestul politic al condamnării la modul violent şi tragic în care s-a produs faptic această despărţire, în Decembrie 1989. Expunerea obiectivă şi, totuşi, critică a respectivei perioade e necesară pentru ca opţiunile politice ale electoratului român, de astăzi şi de mâine, să aibă la dispoziţie repere corecte. Însă un deziderat pentru viitor nu se substituie realităţii contemporane.

Lansarea volumului menţionat a avut loc la 20 decembrie 2016, la sediul Grupului pentru Dialog Social, iar cu acest prilej autorii săi au amintit circumstanţele în care şi-a desfăşurat activitatea Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Un exemplu concret, mai presus de interpretare, este faptul că în anul 2006 fonduri întregi de arhivă referitoare la Republica Populară, mai târziu Socialistă, România erau  inaccesibile istoricilor interesaţi să le studieze, fiind incluse la categoria “acces restricţionat”. Ele au fost deschise cercetării la intervenţia Administraţiei Prezidenţiale, însă trebuie spus că aceasta a fost premisa obiectivă de la care a pornit condamnarea comunismului în România: o interdicţie, aflată în vigoare timp de 16 ani de democraţie post-comunistă.

Când respectiva comisie şi-a finalizat cercetările, iar în parlament a fost prezentat raportul care a fundamentat actul politic de condamnare, principala obiecţie ridicată de contestatari a fost însăşi utilitatea acestuia: la ce foloseşte să declari oficial că România comunistă a avut un regim criminal? O viziune interesată, la care detractorii demersului nu au renunţat, indiferent de argumentele aduse de istorici, pe moment şi ulterior. Astfel, la un sfert de secol distanţă de când România nu mai este stat comunist, încă se dezbate dacă a fost sau nu a fost utilă condamnarea politică a fostului regim.

Dacă privim la faptul că în Rusia – o ţară condusă de un grup restrâns de “siloviki” şi de oameni de afaceri emanaţi de aceştia, adesea înrudiţi – sondajele de opinie consemnează faptul că peste 50% din repondenţi regretă, astăzi, dispariţia URSS, atunci avem răspunsul la întrebarea “la ce foloseşte?”. Astfel de regimuri vin la pachet cu propriile nomenclaturi, iar românii cunosc cum se comportă acestea. De exemplu, în Rusia, liderii politici decid să facă vodka mai ieftină.

Dar trecerea timpului şterge amintirile vechi. Dacă naţiunea română va îmbrăţişa uitarea, ca atitudine faţă de propriul trecut recent, atunci va invita clasa politică autohtonă să se desăvârşescă după pofta inimii şi să devină o autocraţie cu mentalitate bizantină, ai cărei exponenţi se vor simţi inspiraţi de omologii lor estici să proclame anacronismul democraţiei în România.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Nu e nevoie sa devina fiindca aici este deja mentalitate bizantina si asta nu de ieri de azi ci din pacate de veacuri deja si nici schimbare nu vad. Un alt exemplu este ca unui partid i se poate interzice participarea daca nu are 75 filiale. Majoritatea absenta si cu majoritatea votanta aiurea ne dicteaza indamisibil viata restului aici. In curand vor mai ramane numai ele doua aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.