Doris Lessing și spiritul antitotalitar


Mă voi ocupa aici de un moment extraordinar când am cunoscut-o pe Doris Lessing și voi cita din reflecțiile ei pe tema totalitarismului comunist.

 

Premiul Nobel acordat lui Doris Lessing (1919-2013) în 2007 a încununat o carieră intelectuală de o mare deschidere spirituală și morală. Nu mă voi ocupa aici de opera literară a scriitoarei. Ea își are exegeți cât se poate de competenți și admiratori de lungă durată. Să amintesc fie și în treacăt că printre primii (dacă nu primul) care a scris în România elogios despre Doris Lessing, și asta cu mulți ani înaintea Nobelului, a fost Mircea Mihăieș. Mă voi ocupa aici de un moment extraordinar când am cunoscut-o pe Doris Lessing și voi cita din reflecțiile ei pe tema totalitarismului comunist.

Era în primăvara anului 1992 când am luat parte la conferința internațională despre „Intelectualii și schimbarea socială din Europa de Est și Centrală”, organizată de faimoasa revistă Partisan Review. Ne-am adunat atunci la Universitatea Rutgers (campusul din Newark, lângă New York) numeroși intelectuali americani și europeni, dornici să înțelegem natura marii transformări din 1989 și rolul intelectualilor critici în prăbușirea tiraniilor leniniste. Erau prezenți, intervenind pe teme legate de statutul intelectualului și relația sa cu politica, trei laureați ai premiului Nobel pentru literatură: Saul Bellow, Iosif Brodsky și Czesław Miłosz. Printre participanți îi amintesc pe Slavenka Drakulić și Adriana Babeți, Richard Pipes și Ralph Ellison, Norman Manea și Adam Zagajewski, Susan Sontag și Adam Michnik, George Konrad și Hans Magnus Enzensberger. Doris Lessing era o prezență rezervată, aș spune chiar timidă. Ne-am apropiat de ea, Mircea, Adriana și cu mine, am început una din acele febrile conversații de pauză, întrerupte abrupt și frustrant de reluarea dezbaterilor. Comunicarea a fost spontană, caldă, fără urmă de crispare.

Tema intervenției lui Doris Lessing mi se pare de o stringentă actualitate și acum, la 27 de ani de la conferința din 1992. Textele intervențiilor și meselor rotunde au fost publicate în numărul special din Partisan Review apărut în toamna anului 1992 (un volum pe care îl recomand din suflet pentru publicarea în limba română). Doris Lessing a punctat cu claritate efectele de lungă durată ale comunismului, faptul că „deși am văzut moartea aparentă a comunismului, modalități de gândire care s-au născut în comunism ori au fost fortificate de comunism continuă să ne guverneze viețile”. Notez faptul că marea scriitoare trecuse ea însăși prin experiența iluziei comuniste, de care s-a despărțit în acel crucial și tragic an 1956, ca efect al trezirii provocate de Raportul Secret al lui Hrușciov și mai ales de suprimarea violentă a Revoluției maghiare. Adaug și faptul că Doris Lessing rostește cuvântul comunism fără acele delimitări preventive specifice stângiștilor impenitenți. Simplu spus, comunismul a fost o ipostază de maximă perversitate a Răului radical, iar acest lucru trebuie subliniat fără inutile răsuciri pseudo-conceptuale.

Primul punct din intervenția lui Doris Lessing a fost legat de efectul pervertitor și înjositor exercitat de comunism asupra limbajului și, prin aceasta, asupra gândirii.Limba de lemn a comunismului s-a convertit în noi stereotipuri care fac ravagii mai ales în unele discipline academice. De aici și reacția iritată a scriitoarei, autoare a unor romane feministe de pionierat, în raport cu „corectitudinea politică”, o ideologie care, în pofida pretenției de a deconstrui orice formă de absolutism, își clădește propria arie hegemonică, practicând noi forme de exclusivism: „Corectitudinea politică nu a inventat intoleranța în universități, aceasta fiind evident un copil al comunismului. În egală măsură, dacă intoleranța, spre a nu spune despotismul, a guvernat universitățile în statele comuniste, atunci aceeași atitudine a ajuns să infecteze zone din Occident și chiar să dea tonul în universități”. Niciodată asemenea cuvinte nu ar fi putut fi rostite de Simone de Beauvoir, altă scriitoare direct implicată în geneza feminismului. Diferența este că Doris Lessing a înțeles că radicalismul generează inevitabil opresiune și mediocritate.

În fine, inventarul maladiilor spirituale contemporane propus de Doris Lessing menționează sacralizarea violenței, mai ales în discursurile și acțiunile unor intelectuali din Vest, gata să accepte „terorismul pentru o cauză bună”. Acest amoralism își justifică abdicările și complicitățile cu mișcările totalitare prin mitul „romantismului revoluționar”. Concluziile merită citate: „Consider că mișcările de stânga, sociale, chiar liberale din Europa au fost terminal vătămate deoarece imaginația progresistă a fost capturată de experiența sovietică… Istoria Uniunii Sovietice în ultimii 80 de ani a fost o tragedie pentru ruși și pentru celelalte națiuni comunizate care astăzi sunt libere”. Poziția lui Doris Lessing este una a adevărului pronunțat cu deplină sinceritate despre acea stranie și nocivă pasiune a atâtor intelectuali pentru „puternicul vin al revoluției”.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.