Etosul grosolăniei

În imensa lui capacitate de a crea confuzie, Donald Trump a mai diabolizat un termen: cel de eurocrat. L-a folosit în contextul luptei cu birocrații din propria țară. Din felul agresiv în care a fost întrebuințat, se înțelege că eurocrații ar fi niște insecte dăunătoare care au născocit Uniunea Europeană cu unicul scop de a – și aici urmează o sintagmă de-o amețitoare elevație academică – „screw America“. Asta e, pentru Trump, Europa: o construcție apărută dinadins pentru a-i crea lui probleme. După aceeași logică, Statele Unite, fostă colonie britanică (ba chiar spaniolă și franceză), a luat naștere exact în modul descris acum cu cinism de Trump: trăgându-le-o (uite că nu m-am abținut!) foștilor stăpâni. Ba, pe parcurs, le-au tras-o din greu și băștinașilor, exterminându-i fără milă.

Prin Donald Trump, Statele Unite revin – deocamdată la nivel de limbaj – la brutalitatea primitivă de secol XVIII și la violența inumană de secol XIX. Praful și pulberea s-a ales de democrație, de valorile prin care s-au impus SUA în ultima sută de ani („secolul american“, nu-i așa?), de „tărâmul promis“ și de „dreptul la fericire“ aflat la loc de cinste în Declarația de Independență din 4 iulie 1776. Trump garantează planetei, și Europei în primul rând, doar dreptul la nefericire. Face excepție Rusia lui Putin, țara de care Trump e înamorat ca un adolescent aflat la prima experiență erotică.

Nu cred, așa cum se vorbește tot mai mult, că Trump a fost racolat de KGB. Astfel de scenarii îi încântă doar pe amatorii de explicații facile. Dar asta nu înseamnă că nu se comportă ca și cum ar fi spionul lui Putin. Luată la bani mărunți, Rusia nu e altceva decât un huligan înarmat până în dinți, dar mort de foame, dezbrăcat și zgribulit de frig. Armele de distrugere în masă pot însă deveni foarte ușor arme de autodistrugere în masă. În clipa când ai apăsat pe butonul nuclear, te vei trezi pe cap, la rândul tău, cu o ploaie de bombe de o forță și intensitate care te vor face praf și pulbere.

În lumea actuală, marile bătălii sunt de natură economică. Iar adversarul de moarte al Americii nu e nici Rusia, nici Europa, ci China. Politica lui Trump – prostească și disperată în același timp – constă în a „adormi vigilența“ Rusiei și, totodată, a se debarasa de îndatoririle împovărătoare față de Europa, via NATO. Altfel spus, încearcă să-și elibereze mâinile pentru încleștarea finală, care nu va putea fi evitată, cu China. Ca imagine de etapă, Rusia e câștigătorul de conjunctură, iar Europa, perdantul buimac într-o încăierare absurdă.

Dincolo de declarațiile în cascadă ale lui Trump, secondat de un JD Vance de o mârlănie incomensurabilă, menite să stârnească revoltă și teamă, o privire atentă discerne și spaimele celui care se visează salvatorul Americii. Aici se află originea tsunami-ului declanșat aproape din senin. Trump a fost luat prin surprindere de situația economică a Statelor Unite. Cifrele dezastruoase avansate de el în campania electorală sunt mărunte în raport cu ce-i arată evaluările făcute de când are acces la bazele și cifrele reale. Inflația fără precedent, scumpirile insuportabile, tensiunile sociale, consecințele imigrației ilegale și, nu în ultimul rând, corupția au împins barca statului în pragul scufundării. Grobianismul cu care l-a tratat pe Zelenski e dovada publică a faptului că l-au lăsat nervii, dar și a unei nesimțiri de dimensiuni planetare.

Războiul din Ucraina e pentru șeriful american o pietricică în bocanc, cu atât mai agasantă cu cât, luându-l gura pe dinainte, s-a lăudat că va repara într-o singură zi ceea ce s-a stricat nu doar în ultimii trei ani, ci decenii în șir. Speranța lui de a obține din partea Rusiei neutralitatea în cazul confruntării cu China – o speranță de-o năucitoare naivitate – e subminată de obstinația Ucrainei de a se opune ocupantului și de refuzul Europei de a asista la o pace rușinoasă. Din acest motiv, s-a năpustit asupra acestor două entități cu o furie irațională.

Iritarea lui Trump e provocată de poziția europenilor, care, în fine, par să fi înțeles ceva din politica Rusiei și l-au avertizat că Putin îl va trage pe sfoară. Or, la orgoliul supradimensionat al lui Trump, atotștiutor și hiper-reactiv, asta echivalează cu un afront.

Sunt demne de laudă eforturile din ultima vreme ale lui Emmanuel Macron, care se poziționează ca lider al Europei. Dar același Macron poartă – nu singur – responsabilitatea pentru ignorarea nu tocmai inocentă a ambițiilor expansive ale Rusiei. Să nu uităm de politica tradițională a Franței, pusă sub drapelul suveranismului și al nostalgiei gaullismului. Globalismului american europenii i-au răspuns printr-o tot mai marcată apropiere de Rusia, mai ales după venirea lui Putin la putere. Legăturile economice și comerciale cu ex-sovieticii țin și azi Franța într-un greu prizonierat. Chiar și acum, când Macron denunță politica nefastă a Moscovei, există în Hexagon o puternică „partidă rusească“ în mediul intelectual, dar și influențe majore în domeniul energiei (Total, EDF) și al marii industrii: Airbus, Renault, SNCF, Alstom, Bouygues etc.

În primul său mandat, Macron s-a comportat ca un demn urmaș al președinților francezi care au făcut genuflexiuni în fața rușilor, începând cu mitizatul șef de stat Charles de Gaulle. În antiamericanismul lui visceral, de Gaulle s-a plasat în tagma admiratorilor unei Rusii imaginare, populate cu legende și sentimente nobile. Cei care i-au succedat în funcție nu s-au abătut cu un milimetru de la această politică, trecând cu vederea atrocitățile comise de URSS și, apoi, de Rusia. Jacques Chirac a refuzat să rostească orice cuvânt de condamnare a crimelor comise în Cecenia, unde au fost omorâți peste două sute de mii de oameni. Despre Sarkozy, cel care le-a vândut rușilor două nave Mistral, cele mai avansate vase de război franceze, nici nu e cazul să mai vorbim.

În excelenta lui analiză a situației politice mondiale de după căderea comu nismului, Întoarcerea vremurilor barbare (Editura Humanitas, 2024), Thierry Wolton evocă un moment în care Sarkozy, proaspăt ales președinte al Franței, a încercat să-i reproșeze lui Putin, în cadrul unei întâlniri G8 din Germania, crimele de război și nerespectarea drepturilor omului: „Putin îl lasă să-și verse amarul, după care îl întreabă: «Bine, ai terminat? Hai să-ți explic», începe: «Țara ta e atâta [își apropie palmele]. Țara mea e atâta [își depărtează palmele]. Acum, ai două soluții: fie continui să-mi vorbești pe tonul ăsta, caz în care te strivesc. Fie îl schimbi și pot să te fac regele Europei». Președintele francez iese de la întâlnire într-atât de livid, încât pare în stare de ebrietate“. Sarkozy nu doar că a tăcut mâlc, dar nici „regele“ Europei n-a ajuns.

Cât despre probele repetate de prietenie ale lui Macron față de Putin (alături de care a petrecut și un concediu la Brégançon, reședința de vară a președinților Franței) vom mai avea prilejul să vorbim. Dar e minunat că el s-a scuturat de lanțurile sclaviei voluntare în care s-au aflat democrațiile occidentale în raport cu Marele Urs. Faptul că Germania se află aproape în pragul colapsului nu e străină de același tip de politică în genunchi față de ruși dusă de Angela Merkel, dar și de predecesorii ei.

N-am enumerat decât două-trei din cauzele pentru care Europa s-a trezit în fața celei mai mari provocări de la Al Doilea Război Mondial încoace. Vechiul continent n-a mai fost atât de zguduit din somnolența lui de la invazia lui Hitler. După victoria din 1945, europenii au trăit – unii de voie, alții de nevoie – o lungă poveste de dragoste cu Uniunea Sovietică. În ultimele decenii, țările din Vest nici n-au mai făcut vreun efort să-și ascundă antiamericanismul visceral. Sub flamura unei stângi iresponsabile, fascinate de modelul moscovit și apoi de cel chinez, Europa Occidentală a fost mereu duplicitară și lipsită de loialitate. Le pretindeau americanilor să le asigure, prin NATO, securitatea, dar nu pierdeau niciun prilej pentru a-i persifla. Era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să urmeze decontul. Că el are loc în modul aberant în care-l face Donald Trump ține doar de renghiurile pe care istoria s-a obișnuit să le joace omenirii.

E posibil ca, în aceste evoluții confuze, Donald Trump să se afle, în clipa de față, în fruntea Axei Răului, așa cum scrie Vladimir Tismăneanu. Rolul lui nefast pe scena politică internațională se decupează cu o violență din ce în ce mai pronunțată. Involuția sa i-a luat prin surprindere chiar și pe cei mai radicali detractori. În ciuda nenumăratelor inepții rostite în timpul campaniei electorale, Blitzkriegul pe care l-a declanșat începând cu primele zile ale lui 2025 depășește în nebunie și irațional tot ce s-a anticipat. Nu e nicio exagerare să vorbim despre o bulversare fără precedent în relațiile ce păreau indestructibile dintre Europa și Statele Unite. Care vor fi consecințele, e greu de spus.

Noutatea introdusă de Trump în discursul internațional e precupețismul. Negoțul de cea mai joasă speță a devenit politică de stat. Trump face lucrul pe care știe cel mai bine să-l facă: să vândă și să cumpere. Aversiunea față de Europa își are explicația în convingerea lui de tejghetar că partenerii au tratat incorect America – altfel spus, că a fost furat. Această acuzație va ieși cu greu din mintea lui obsedată de câștig, ceea ce nu anunță nimic bun pentru Europa. Mai mult ca oricând, EU se vede obligată să-și joace acum cartea cea mare. Fie va ieși din somnolența care a cuprins-o în ultimele decenii, fie va fi transformată într-o federație de gubernii aflate la cheremul lui Putin și al urmașilor săi.

Va reuși Europa să se salveze, în condițiile în care Statele Unite nu-i mai oferă garanțiile de securitate? Da, într-un singur fel: devenind o entitate coerentă și decisă. Adică Statele Unite ale Europei. Că un asemenea proiect e imposibil, în condițiile actuale, o știm însă cu toții.

Articol publicat și în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News