Victime ale iadului roșu, martori ai Fericirii: „Viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu”

O carte-document despre prigoana la care comuniștii au supus, timp de peste 40 de ani, Biserica Greco-Catolică și despre martiriul întreg episcopatului acesteia, smuls din biserică în 1948 și aruncat în temniță, a fost publicată recent la Humanitas. Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români, cartea semnată de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu, se întemeiază pe dosarul înaintat Vaticanului pentru recunoaşterea martiriului acestor epsicopi şi surprinde povestea vieţii şi a morţii lor.

Raportul de Condamnare a Crimelor Comunismului, făcut public în decembrie 2006, estimează că, în perioada regimului totalitar, între 400 şi 600 de preoţi – adică aproape toată elita ecleziastică a Bisericii Greco-Catolice –, au trecut prin închisorile comuniste. Prigoana lor a început imediat după Sinodul de la Cluj din 1 octombrie 1948, căruia i-a urmat, la scurt timp, decretul 358/1 decembrie 1948, emis la comanda Moscovei şi care, după un model aplicat de aceasta în 1946, în Ucraina, a suprimat practic Biserica Greco-Catolică. Primii arestați, în octombrie 1948, au fost epsicopii acestei Biserici.

Subiectul a reintrat recent în atenţia unei largi categorii de public odată cu beatificarea de către Papa Francisc, în 2 iunie 2019, la Blaj, a şapte episcopi greco-catolici: Vasile Aftenie (1899-1950), mort în timpul anchetei, în închisoarea Văcărești, Valeriu Traian Frențiu (1875 – 1952), Ioan Suciu (1907- 1953), Tit Liviu Chinezu (1904 – 1955), toţi trei morţi în închisoarea Sighet, Ioan Bălan (1880 – 1959), decedat la mănăstirea Ciorogârla, unde avea domiciliu forţat, Alexandru Rusu (1884 – 1963), mort în închisoarea Gherla, şi cardinalul Iuliu Hossu, decedat în Bucureşti, grav bolnav, după ani de detenție și domiciliu obligatoriu.

În preajma beatificării lor, editura Humanitas a publicat o carte-document despre persecuţia acestei Biserici, despre viaţa şi moartea celor şapte episcopi, despre suferința lor atroce în temnițele iadului roșu. Volumul Martori ai Fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români, semnat de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, se întemeiază pe dosarul de peste 1800 de pagini înaintat Vaticanului pentru recunoaşterea martiriului lor.

Cititorului – scrie, în prefaţa cărţii, Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti –, i se oferă astfel “şansa de a descoperi un alt mod de a trăi libertatea. Martirii au experimentat-o antrenaţi de devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: «Noi, cei de sub zăvor, am fost mai liberi decât cei de afară. Noi nu am purtat niciodată un portret pe care nu l-am voit şi nu am strigat o lozincă pe care nu am crezut-o! (…) În închisori am putut face opoziţie la ceea ce ni se spunea. Noi nu aveam ce pierde.»”. (pp. 9-10)

Volumul este structurat în trei capitole şi include şi o bogată bibliografie, o trimitere la arhivele consultate de autoare, un glosar de termeni şi fotografii inedite cu cei şapte episcopi martiri.

În primul capitol, numit Biserica Română Unită, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu prezintă succint istoria acestei biserici, de la înfiinţarea la „desfiinţarea” ei – proces la baza căruia a stat o inginerie socială stalinistă – şi, totodată, o istorie a prigoanei la care a fost supusă. Așa cum prin falsuri, prin înscenări şi încălcări grosolane ale legii au venit la putere, cum prin constrângeri şi prin teroare s-au menţinut acolo, prin aceleaşi tehnici au anihilat Biserica Greco-Catolică.

Pentru regimul comunist – instalat prin fraudarea alegerilor din noiembrie 1946 –, ordinele de la Moscova erau mai presus de legile propriei ţări. „… dacă am respecta tot ce e scris în Constituţie, noi – Guvernul – am cădea” (p. 152), îi spune Petru Groza episcopului Iuliu Hossu, în timpul unei audienţe, cu puţin înainte de arestare. O frază în care este practic chintesenţa modului de acţiune al acestui regim criminal, prin care a îngenuncheat ţara și a transformat-o apoi, pentru apropae 50 de ani, într-o închisoare: nicio lege nu putea spune stavilă intereselor acestora și ale stăpânilor lor de la Moscova; era fie călcată în picioare, fie schimbată.

În fața acestei terori roșii sunt fascinante prin verticalitate, prin credinţă şi prin dârzenie portretele celor şapte episcopi, pe care Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu le fac în capitolul Cei şapte în viaţa „normal”. Sunt oameni care au refuzat să abjure de la legământul în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă au plătit acest refuz cu simulacre de proces, cu închisoare, cu umilinţe, bătăi și schingiuri, iar unii dintre ei, cu moarte. Scrisoarea lor către credincioși, semnată în 24 iulie 1948, stă martior acestor nobile trăsături de caracter și credinţei lor de neclintit în Dumnezeu: „Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care suntem datori să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18).” (p. 160)

Calvarul concentraţionar al celor şapte epsicopi greco-catolici începuse în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, când au fost arestaţi, şi e surprins în cel de al treilea capitol al cărţii, Pe calea crucii. Nu au cedat însă nici ameninţărilor, nici dosarelor fabricate, nici unei ulterioare şi prefăcute captatio benevolentiae din partea însuși Patriarhului Iustinian – căruia Iuliu Hossu i-a răspuns: “Părinte patriarh, credinţa noastră este viaţa noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta până în ziua de azi şi, cu ajutorul Domnului, până la moarte!” (p. 163) –, nici şantajului la care acelaşi patriarh s-a dedat în faţa episcopului Ioan Bălan – “Dacă nu veţi trece la Biserica Ortodoxă, eu îmi voi lua braţul ocrotitor de pe dumneavoastră” –, şi căruia s-a dat un răspuns-lecţie de moralitate şi de verticalitate: “Dacă nouă, episcopilor uniţi, ne-ar fi propus şi promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să arestăm şi să întemniţăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Deci viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu.”

Celula 44 a închisorii de la Sighet, “o celulă spre nord, unde nu pătrundeau razele soarelui decât la echinocţiu, în decurs de vreo săptămână, în lăţime de vreo cinci centimetri, în dreptul ferestrei din dreapta, pe perete: atât în decursul anului; aşa, ani de-a rândul… Mărimea celulei, 5,50 m x 5,60 m…”, devenise “reşedinţa episcopatului Bisericii noastre Române Unite cu Roma, începând cu 13 februarie 1952.” (p. 182).

Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu au rămas uniţi în credinţă, în rugăciune, în rezistenţă, în iubire frăţească exprimată şi prin gesturi mărunte (“unica roşie proaspătă primită clandestin şi împărţită felii, coaja de săpun parfumat menită să mai acopere miasmele din celulă – ascunsă cu grijă, data cu împrumut şi în final lăsată moştenire, lingura cu mâncare oferită celuilalt din extrem de precarul «tain»” (p. 183) și fără resentimente faţă de călăii lor.

Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români este o carte-document care ar trebui să se regăsească în bibliografia manualului de Istorie a României, dar și o lecție de verticalitate și o pildă de credință.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News