Un realism al premoniţiilor

Ioan Petru Culianu. Foto: Arhiva Universității din Chicago

Astăzi, Ioan Petru Culianu ar fi împlinit 75 de ani. Trăim vremuri tulburi. Revin profetismele milenariste. Ne ocupăm de mituri politice şi e bine că o facem. Avem nevoie de repere conceptuale şi de referinţe analitice adecvate.

Strălucit profesor de istoria religiilor, Ioan Petru Culianu a fost un consecvent adversar al superstiţiilor tribaliste şi al furiilor naţionaliste. Născut la Iaşi, pe 5 ianuarie 1950, într-o distinsă familie intelectuală, cel numit de prieteni “Nene” a fost ucis în clădirea Şcolii de Studii Religioase (Divinity School) din campusul Universităţii din Chicago, pe 21 mai 1991. Scriu aceste rânduri şi realizez că temerile cărturarului asasinat cvasi-ritualic, cu peste trei decenii în urmă, sunt de o dureroasă şi primejdioasă actualitate. A fost o crimă politică. O spun ca unul care se ocupa de subiect din chiar momentul aflării cumplitei veşti.

Atunci când formaţiunea legionaroidă AUR declara public că Holocaustul din România este “o temă minoră”, se comitea un act de asasinare a memoriei. Atunci când un candidat “independent” cu nostalgii seculegionare ajunge pe primul loc în primul tur (între timp anulat) al alegerilor prezidenţiale, avertismentele lui Culianu sună teribil de realist. Un realism al premoniţiilor. Ultimul articol politic al lui Culianu şi, probabil ultimul său articol în româneşte, se intitula Ku-Klux-Klan ortodox şi detecta revenirea demonilor, nevrozelor şi obsesiilor fundamentalismului ortodoxist. Culianu a dorit o Românie scăpată, în fine, de profetisme naţionaliste şi de mitologii autocompătimitoare şi autoglorificatoare. O Românie transparentă, scăpată de neguroasele utopii primordialiste şi izolaţioniste. S-a vorbit despre admiraţia lui Culianu pentru Mircea Eliade. Una reală, dar tot mai critică în ultimii ani de viaţă ai lui Culianu. Există cărţi şi studii pe subiect, le amintesc pe acelea ale lui Matei Călinescu, Sorin Antohi, Andrei Oișteanu, Ted Anton, Bruce Lincoln. Despre ultimul Culianu a scris Horia-Roman Patapievici.

Aş accentua că în ultimii săi ani de viaţă Culianu l-a admirat tot mai intens pe Eugen Ionescu. Cred că se regăsea în intelectualul franco-român pentru care comunismul şi fascismul erau în egală măsură abominabile. Se regăsea în refuzul marelui dramaturg de a tânji după un “mântuitor naţional”. În anii –30 şi în anii 80. Un refuz pe care îl împărtăşim acum, în anii 20 ai secolului 21. Un refuz din care, o spun apăsat, trebuie să învăţăm.

Exact acum cinci ani scriam pe această pagină: “Mai 1991, după-amiaza la Washington, seara târziu la Paris. vorbesc la telefon cu Monica Lovinescu. Sunt sideraţi, ea şi Virgil Ierunca, năuciţi, cutremuraţi, nu-şi pot nicicum explica uciderea lui Ioan Petru Culianu. Sigur, era dur în ceea ce scria, dar erau şi alţii neiertători cu securitatea. Schiţam câteva scenarii, enigma ne va bântui în toţi anii ce aveau să vină. Eu unul am zis că a fost un omor ritualic cu menire de ultim, suprem avertisment. El trebuia să moară pentru că noi să ştim că ei, comuniştii înfrăţiţi cu fasciştii în «Frontul Securist Naţional», trăiesc şi lovesc.

P.S. După o lună, în imunda foaie «România Mare» apare un text intitulat Volodea, şobolanul navetist. Mizeria se încheie cu avertismentul: «Echipa de deratizare e pe urmele tale!». QED.”