Un pas important. După 25 de ani.
După 25 de ani – timp în care, în România, comunismul a fost tratat cu superficialitate, cu dezinteres: şi lustraţia, şi condamnarea oficială comunismului, căruia i-a fost refuzată transpunerea în legislaţie, şi crimele Revoluţiei, a căror judecată e tergiversată deliberat – am putea avea o lege care să interzică propaganda comunistă și reapariţia unor organizații de tip comunist. Ceea ce este un pas important.
Avem, de vreo 13 ani, o lege anti-legionară. Care ar putea pune stavilă ascensiunii unor partide ultranaţionaliste, extremiste. Asta, dacă va vrea cineva să o respecte, aplicând-o. Recent promulgata Lege anti-fascism, 217/2015, este doar o completare adusă unei legi în vigoare de ani de zile: OUG 31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea de infracţiuni contra păcii şi omenirii, căreia actuala Lege 217 îi aduce nişte modificări. Printre noutăţile majore numărându-se condamnarea legionarismului, introducerea noţiunii de Holocaust românesc şi interzicerea promovării unor persoane condamnate pentru genocid.
Avem, de aproape zece ani, o condamnare oficială a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, făcută în Parlamentul României, de fostul preşedinte Traian Băsescu, în baza Raportului de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu. O condamnare fără consecințe juridice, însă. Reprezentanţii niciunui partid nu au fost interesaţi să transpună în legislaţie astfel de prevederi.
Nu avem, deci, o lege care să condamne crimele comunismului. S-a încercat o compensare a acestui neajuns, prin deschiderea, în ultimii ani, de procese penale împotriva unor criminali ai regimului comunist. Dar sunt numărabili pe degetele de la o mână. În plus, în sfertul de veac trecut din Decembrie s-au dovedit lupte cu morile de vânt şi lustraţia – demonetizarea ideii de lustraţie a fost un proces bine gândit, la care s-a lucrat pe mai multe fronturi: educaţie, crearea şi întreţinerea disfuncţionalităţii unor instituţii ale statului, care ar fi trebuit să facă lumină în acest sens, blocaj legislativ, îngrădirea accesului la arhive şi macularea unor personalităţi publice sau politice credibile, care militau pentru lustraţie –, şi chiar condamnarea crimelor de la Revoluţie. Dosarul Revoluţiei nici măcar nu a fost trimis în instanţă, fiind încă la Parchetul General. O stare de fapt ce-li poate găsi un răspuns în câteva cuvinte memorabile. “Ce e de răspuns la întrebarea-cheie asupra absenţei în Est a oricărui proiect de proces al crimelor comuniste? Cred că, înainte de a putea reproşa Occidentului orbirea sa, ar fi bine să reflectăm şi asupra daltonismului nostru naţional”, scria Monica Lovinescu, în Cartea neagră a comunismului, un eseu inclus în volumul Etica neuitării, apărut la Editura Humanitas, în 2008.
Putem avea, după 25 de ani de la căderea comunismului, o lege care să interzică propaganda comunistă și reapariţia unor organizații de tip comunist. Şi asta pentru a evita reeditarea acestei greşeli istorice, plătită cu viaţa a milioane de oameni. Aşa cum pentru cealaltă – nazismul – au plătit alte milioane de oameni. La Parlament a fost depus, zilele trecute, un proiect de lege care prevede interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. Iniţiatorul, senatorul Valeriu Todiraşcu, îşi argumentează demersul prin faptul că legislația românească trebuie să prevadă măsuri asemănătoare celor adoptate împotriva ideologiei fasciste, pentru a evita propaganda comunistă și reapariţia unor organizații de tip comunist. E o lege indispensabilă acum, aş spune. Pentru că pericolul extremist e la pândă. Şi, în plus, are teren fertil.
În ziua publicării informaţiei privind noul proiect legislativ, am observat, la nivel de opinie publică, mai cu seamă pe reţelele de socializare, un val de respingere virulentă a ideii. Generată, în unele cazuri, de o ignoranţă crasă şi de o opacitate impenetrabilă faţă de orice argument, în altele, de nostalgie, poate şi eronat decodificată. Indiferent de explicaţii, însă, e o stare de fapt îngrijorătoare. În 1989, am fost naţiunea dispusă să moară la propriu pentru despărţirea de comunism. 24 de ani mai târziu, în 2013, 44,7% dintre românii incluşi într-un sondaj Inscop considerau comunismul ca fiind un lucru bun pentru ţară. Iar în 2014, un alt sondaj Inscop arăta a că un sfert dintre românii intervievaţi îl considerau pe Nicolae Ceauşescu cel mai potrivit preşedinte pe care l-a avut România.
Problema nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui tratată cu atenţie. Şi cu mare responsabilitate. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale.
Speranţa este, acum, ca Parlamentul să voteze şi legea care interzice organizaţiile şi simbolurile comuniste. Aşa cum a făcut cu cea care interzice organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist. Iar apoi să fie urmărită respectarea amândurora.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News