Ultimul Iorga

Nicolae Iorga. Colorizare foto: Istorie în culori

Cei din urmă ani ai jurnalului lui Nicolae Iorga sunt cronica unei prăbuşiri: un sentiment al tragismului, personal şi colectiv, pare să domine. Ceea ce ar fi trebuit să fie apoteoza unei cariere politice, regimul carlist, este intervalul definit de războiul civil teribil şi de sfârşitul României Mari. Profetul şi educatorul naţiunii contemplă drama unui stat şi rătăcirea unei comunităţi. Dincolo de naivităţi, de vanităţi şi de orbire depoziţia lui Iorga creionează peisajul terifiant al unei derive colective. Viaţa sa ajunge la capăt – uciderea sa barbară de către legionari este staţia terminus a destinului său.

Anii dintre 1938 şi 1940 sunt cei în care istoria României pare să se accelereze, în mod fatal. Autocraţia carlistă este imaginea, pe jumătate însângerată, pe jumătate grotescă, a efortului de a construi, pe ruinele vechilor elite politice, un tip nou de ordine totalitară. Revoluţia predicate de carlism este o revoluţie care se înfăptuieşte cu oamenii vechi ai democraţiei imperfecte interbelice. Iar Nicolae Iorga este unul dintre aceştia.

Marginalitatea politică a lui Iorga este dublată de ambiguitatea raportării sale la autocraţia regală. Monarhist, admirator al fascismului italian, aşa cum a probat remarcabila carte a Georgianei Ţăranu (Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Humanitas, 2025 – n.r.), pregătit să salute îndrumarea dictatorială, Iorga este bântuit de frustrarea celui care se vede doar spectator al istoriei în mişcare. Ambiţia sa, aceea de a fi creator al unei noi direcţii, nu se îndeplineşte nici acum. Regimul carlist este scena pe care se joacă drama celui din urmă Iorga.

Iorga nu este, până la capăt şi programatic, un spirit totalitar. Naţionalismul lui mesianic şi filo-fascist mai păstrează urmele unei afecţiuni pentru instrumentele lumii de dinainte de 1938: membru al Consiliului de Coroană, dar şi al Camerei superioare, Iorga crede în posibilitatea de existenţă a forurilor deliberative, ca parte a noului regim. Orbirea sa îl împiedică să pătrundă acolo unde ajunge privirea unui Iuliu Maniu: dictatura lui Carol al II-lea este un regim al arbitrariului patrimonial, ostil pluralismului şi înclinat spre monolitism ideologic.

Imaginea lui Iorga în uniforma partidului unic carlist este emblema acestei adaptări la ceremonialul totalitar: adeziunea la regim impune acceptarea acestui nou decor şi a acestei noi gramatici. Vanitos şi capricios, Iorga se alătură elitei care legitimează cursul dictatorial. Camera din care face parte se naşte prin violarea voinţei naţionale, gaţie stării de asediu şi eliminării pluralismului politic.

Iorga este prins în acest angrenaj al totalitarismului născând. Martor şi actor în egală măsură, Iorga asistă, neliniştit, la impunerea, de către către legionari şi de către stat, a unei politici a cruzimii şi a sângelui. Căci România anilor din urmă ai lui Iorga este dominată de dialectica tragică a războiului civil. Vocea lui Iorga este izolată, iar protestele lui inutile.

Conflictul cu Corneliu Zelea Codreanu devine punctul de plecare al unui proces politic. Execuţia extrajudiciară este, în România Mare de acum, metoda de eliminare a inamicilor totalitari ai regimului carlist. Oroarea se instalează în România. Cenzură, percheziţii, atentate, moarte, spectacolul barbariei: secvenţele din jurnalul lui Iorga au intensitatea unui jurnal cinematografic. Sfâşierea colectivă a statului şi a naţiunii se consumă pe fundalul lichidării Europei imaginate la Versailles şi Trianon.

Războiul civil este doar o pagină din această cronică teribilă. Sfârşitul României Mari este pagina în care scrisul lui Iorga capăta claritatea de granit a tragismului. Proza sa politică, atât de prolixă uneori, este concisă şi memorabilă. Consemnările de politică externă sunt definite de anxietatea celui care este un inamic implacabil al Germaniei naziste şi un admirator al fascismului lui Mussolini: trădarea celui din urmă este parte din drama ultimului Iorga.

Anul 1940 este căpătul de drum; notaţiile devin din ce în ce mai neliniştite, iar căutarea unei ieşiri din impasul războiului este una frenetică. Neutralitatea României este doar amânarea inevitabilului. Rubiconul este prăbuşirea Franţei – promisiunile pactului din 23 august 1939 sunt pe cale de a se împlini.

Încărcătura tragică a anului 1940 face din jurnalul postum al lui Iorga una dintre supremele sale împliniri ca prozator. Disperarea celui care nu poate accepta lichidarea statului pe care îl venerează, mistic, domină paginile de însemnări. Apelurile sale, oricât de fanteziste, sunt motivate de credinţa în destinul naţiunii sale. Consiliile de Coroană ce consfinţesc cedările teritoriale sunt consemnate cu un timbru tacitian. Edificiul carlist se prăbuşeşte, iar ruinele sale sunt cele ale României Mari. Siluetele luptătorilor de la 1918 străbat textul. Basarabia pierdută are în Pan Halippa emblema disperării sale, în vreme ce timbrul lui Iuliu Maniu răsună, spre a evoca cerbicia Ardealului românesc.

Septembrie 1940 este, pentru Iorga, un timp al despărţirilor. Al despărţirii de regele Carol al II-lea care se exilează, de data aceasta definitiv: cea din urmă întrevedere este epilogul unei relaţii dominate de afecţiune şi de orbire politică fatală. Dar şi este şi timpul despărţirii de viaţa de dinainte, de profesor şi de publicist, de vreme ce Iorga este, în statul naţional-legionar, inamicul urmărit cu ură implacabilă.

Iorga este strivit de mecanismul ideologic ale cărui rădăcini îndepărtate se află în revolta mesianică de la 1906 şi în campaniile sale antisemite. Singurătatea sa de final este una atroce. Pensionat şi ostracizat, Iorga este martorul apoteozei misticii morţii legionare. Fascismul românesc este pe cale să îl extermine: paginile de încheiere sunt cele ale tăcerii şi ale izolării. Dincolo de ele se mai află doar barbaria crimei gardiste. Profetul lasă loc omului trecător, singurul care poate muri.

Articol publicat şi în LaPunkt.

Recomandări de lectură:

• Iorga: omul care s-a dorit profet
• Spre Roma: Nicolae Iorga şi tentaţia fascistă
• Georgiana Ţăranu: „Iorga a fost un om, nu o icoană”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News