Testul iederei



Radicalismul politic, atunci când e de stânga, e nu doar tolerat, ci și încurajat. Statisticile privind abuzurile, ilegalitățile și crimele comise de anarhiștii ce se revendică de la Marx, Lenin ori Che Guevara sunt păzite cu strășnicie.

 

Un studiu de acum câțiva ani arăta că din aproape 900 de persoane extrem de violente arestate în timpul demonstrațiilor din Germania, 92 la sută locuiau împreună cu părinții. Treizeci la sută dintre ei erau șomeri. Nu era vorba de niște copii sau adolescenți frustrați, ci de indivizi cu apartenență politică de stânga și de extrema stângă. Peste două treimi aveau vârste între 18 și 29 de ani. Din investigații a rezultat că patru din cinci dintre cei pe care-i atacaseră erau polițiști. Mai mult, militanții în chestiune plănuiseră și unsprezece asasinate.

Astfel de cifre, arareori preluate de presa main-stream ori de televiziunile cu acoperire globală, sunt un strop din oceanul de violențe cu care se confruntă de câteva decenii societatea occidentală. Radicalismul politic, atunci când e de stânga, e nu doar tolerat, ci și încurajat. Statisticile privind abuzurile, ilegalitățile și crimele comise de anarhiștii ce se revendică de la Marx, Lenin ori Che Guevara sunt păzite cu strășnicie. Doar prin accident mai „scapă“ în presă câte un document de genul celui din care am citat. Știrea se surpă însă imediat sub potopul comentariilor mincinoase și al amenințărilor. Adeseori, mișcările sunt finanțate chiar de către cei vizați de atacurile bandelor de insurgenți. E pilduitor cazul faimoasei librării Strand, din New York. În speranța că va rămâne cu vitrinele întregi și că agresorii nu vor da foc cărților, patroana a decis să doneze zece la sută din încasările pe o săptămână organizației Black Lives Matter. Cum să definești un astfel de comportament? Lașitate? Cinism? Complicitate? Autoșantaj?

Din fericire, în lumea de azi secretele cu greu mai pot fi ascunse. Dacă vrei să afli un lucru, îl afli. Problema e că nu prea mai are cine să facă investigații, să pună lucrurile cap la cap și să tragă concluzii privind înspăimântătoarele dedesubturi ale marilor bătălii ideologice care se dau sub privirile noastre. Cred că niciodată nu s-a mințit și n-au fost proferate mai multe injurii și amenințări decât azi. Nu timpul, cum spunea Shakespeare, ci oamenii și-au ieșit din țâțâni. Potențialul resentimentar a izbucnit în ultimele două decenii cu o virulență inimaginabilă. Faptul că orice nemernic are posibilitatea de a-și face auzită vocea la nivelul întregii planete a mobilizat energii neștiute. Șefii de scară și de bloc de altădată au dobândit o morgă de profeți, debitând teorii și propunând soluții care-ți paralizează mintea.

În lume nu există însă doar terorismul la scară mare. Există și unul trivial, cotidian, meschin, dar nu mai puțin pernicios. Cele două-trei luni în care n-am prea comunicat cu semenii au indus ideea că umanitatea va deveni mai bună după încercarea prin care a trecut. Mi-am manifestat scepticismul privind acest scenariu idealist. Cred că răii voi rămâne răi (ba chiar vor deveni și mai siniștri), iar cei buni vor fi tot buni – și minoritari. Sunt însă de acord cu cei care susțin că pandemia a creat numeroase oportunități. Nu neapărat în sensul că ele sunt, toate, benefice pentru comunitate, țară ori planetă. Iată un exemplu mărunt de „oportunitate“, în care, eu, unul, văd sâmburele ticăloșirii accentuate a lui homo sapiens.

În ultimii ani, am plantat în curticica din spatele casei câțiva pomi. Pe lângă mândria de a avea propriile fructe (nu chiar în fiecare sezon și nici prea multe), m-am gândit că nu e rău să contribui la însănătoșirea zonei, sporind suprafața verde. Am pus iederă de-a lungul gardurilor, ajungând, după câțiva ani, la o perdea ecologică pe care mi-o invidiază mulți prieteni. Am, așadar, norocul (pentru care sunt foarte recunoscător) ca atunci când ies din casă să nu pășesc direct pe ciment, ci să parcurg câțiva metri de gazon.

Când ai în grijă copaci și plante agățătoare, cum e cazul meu, devii, într-o anumită măsură, sclavul obligațiilor dictate de legile naturii. Așa se face că mai zilele trecute a sosit (deloc așteptatul) termen al tunderii iederei. Nu intru în detaliile acțiunii – destul să spun că praful acumulat în rețeaua de crengi și frunze m-a făcut să strănut ore în șir, iar ochii înroșiți mă usturau ca după zece nopți de nesomn. Am trecut și peste cel mai neplăcut moment – cel al adunării frunzelor și ramurilor tăiate și al îndesării lor în sacii menajeri. La final, i-am stocat lângă un perete lateral al casei. Începea calvarul scoaterii lor din circuitul domestic. Mai trecusem prin experiența asta. În Timișoara, nu ai posibilitatea să plătești o sumă suplimentară serviciului de salubritate pentru a scăpa de acest gen de deșeuri. Prin tradiție, te poți debarasa de obiectele inutile din gospodărie doar de două ori pe an: o dată primăvara și o dată toamna.

În astfel de cazuri, fie contactezi o firmă de transport, fie înghesui sacii în portbagajul mașinii (n-am carnet de conducere) și-i duci unde vezi cu ochii. Ai, evident, și alegerea să stai la mila angajaților Salubrității, în speranța că vor accepta să încarce și sacii de aproximativ șapte kilograme fiecare, perfect etanși, legați la gură, pe care între timp i-ai scos în stradă și i-ai aliniat frumos pe bordura carosabilului. Din exces de zel, i-am dezinfectat cu apă cu clor și i-am așezat în ordinea mărimii, în așteptarea inspirației care avea să-mi lumineze calea de urmat.

Am apelat, din motive de eficacitate și echitate, ziceam eu, la ultima soluție. Cea a serviciulul de salubritate publică. Prin contract, putem preda, de două ori pe săptămână, un recipient standard (pentru resturi menajere) și un sac în care sunt depozitate hârtiile și sticlele de plastic. Arareori se întâmplă să fim atât de „productivi“. Cred că în decursul unui an nu „livrăm“ nici măcar jumătate din cantitatea la care avem dreptul. Mi-am spus că nu comit nicio ilegalitate dacă, în compensație, am să-i rog pe domnii tandru numiți de către francezi „techniciens de surface“, iar de către noi, românii, mai grosolan, „gunoieri“, să mă ajute să închei cu bine o operație care nu fusese tocmai ușoară. (Pentru corecții politic: definiția din DEX a gunoierului este: „persoană din serviciul salubrității publice care ridică periodic gunoiul depozitat în curți și pe străzi“).

Iată-mă, așadar, aproape în zori de zi, într-o postură deloc romantică: stând lângă sacii cu frunze și așteptând gunoierii. După o noapte în care am dormit iepurește, de teama de a nu pierde trecerea, de obicei fulgerătoare, a mașinii salubrității prin dreptul casei, m-am instalat, înarmat cu acea răbdare pe care o ai doar în fața marilor evenimente, lângă resturile vegetale. În mod atipic, prima a venit mașina care colectează hârtia și plasticul. Unul dintre cei doi inși ce se deplasau alert pe lângă măgăoaia mecanică ce pufnea nervos și scârțâia din toate încheieturile m-a luat din scurt: „Ce e cu chestiile astea?” Vocea avea severitatea unui senator roman ce tocmai anunța dezastrul suferit de forțele navale în fața Cartaginei. „Am tăiat ieri frunzele și v-aș ruga, dacă se poate, să le preluați. Le duc eu până la mașină”. „Tehnicianul” m-a fulgerat cu o privire disprețuitoare și a scuipat (chiar acesta e cuvântul) printre dinți: „Nu mă leg la cap. Nu-mi iese nimic la afacerea asta, că trebuie să le dau și ălora de la barieră.” Înainte să apuc să mai deschid gura, matahala uruitoare ajunsese la capătul străzii.

După o oră de pândă încordată, a apărut și a doua mașină. Am auzit-o cu mult înainte de a fi vizibilă, în scrâșnet de frâne și bubuituri de pubele răsturnate în pântecul enorm al leviatanului pe roți. Refăcut, oarecum, după înfrângerea suferită, am decis să schimb strategia. Adică să preiau inițiativa. Nu mai acceptam să fiu apostrofat ca un potențial infractor, ci să-mi pledez cauza cu dibăcie. N-am așteptat să se apropie, ci de îndată ce a intrat în raza mea vizuală, am tras adânc aer în piept și am țipat ca la un concert rock: „Domnule, v-aș ruga…” și am făcut semne sugestive către sacii care se pleoștiseră între timp.

Când a ajuns în dreptul meu, omul a rostit, fără să mă privească în ochi: „O sută.” Stupid, am îngăimat: „Nu sunt o sută, sunt doar șase…”. Scârbit, individul a trecut mai departe, rostind câteva propoziții, din care n-am înțeles-o decât pe ultima: „… și prost pe deasupra.” Avea dreptate, deși nu cred că sunt chiar atât de tembel încât să nu-mi fi dat seama imediat că vorbeam despre lucruri diferite: el despre bani, eu despre saci. Probabil că-și imagina că sunt dispus să-i dau doar șase lei pentru o muncă pe care într-o țară normală și într-un oraș normal ar fi trebuit s-o facă pe gratis. Și să-mi fie și recunoscător pe deasupra pentru că îi garantez un loc de muncă. Cum două înfrângeri la rând, de asemenea proporții, sunt greu de digerat, m-am întors în casă jignit, precum Ahile în cort, și mi-am continuat meditațiile descurajate despre lăcomia, răutatea, ticăloșia și obtuzitatea lumii. În fond, cu ce greșisem? Nu voiam să fac din municipalitate complicele în traficul de substanțe radioactive. Voiam doar să scap de amărâtele de frunze.

N-am scris acest articol pentru ca, la final, să mă laud cu ingeniozitatea soluției pe care am găsit-o. Destul să vă spun că sacii nu mai sunt sub geamul camerei în care scriu acum acest articol. Ei au ajuns la destinația lor firească, în condiții cât se poate de legale. L-am scris pentru a ilustra în ce fel, în lumea post-pandemică, dominată de greviști cu sau fără salopete de gunoieri, apar în fiecare clipă neașteptate oportunități. De pildă, ca angajații serviciului public de salubritate să privatizeze mijloacele de muncă ale întreprinderii de unde-și iau salariul și să stabilească taxe care le intră direct în buzunare. Iar în privința faptului că lumea ar fi devenit mai bună, ce să zic? După câte se pare, mai bune au ajuns doar bacșișurile. În ultimele două luni, ele au crescut, asemeni corupției, braț la braț cu numărul exploziv al celor morți de coronavirus.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.