Tabuuri și enigme

Wuthering Heights („La răscruce de vânturi“) va fi, cu siguranță, unul din cele mai vizionate filme ale anului 2025. Premisele sunt certe: o sursă de inspirație care a garantat un interes neepuizat nici azi (cartea lui Emily Brontë e unul din cele mai citite romane din istorie; a apărut în 1847 și s-a bucurat chiar de la apariție de statutul de operă canonică), precum și un șir de ecranizări care au întreținut viu mitul „poveștii damnate“.

Cea dintâi transpunere cinematografică datează din perioada filmului mut, din 1920. Din păcate, nu s-a păstrat nicio copie, astfel încât nu știm ce perspectivă a adoptat regizorul A.V. Bramble. Nu există însă cinefil care să fi ratat versiunea din 1939, a lui William Wyler, cu Merle Oberon și Laurence Olivier în rolurile principale.

Universalitatea subiectului e susținută nu doar de traduceri în mai toate limbile importante ale pământului, ci și de adaptări filmice în cele mai diverse locuri ale planetei. Luis Bunuel a propus în 1953 o variantă în limba spaniolă, Abismos de pasión, filmată în Mexic, urmată de producții în India, Japonia, Franța, Filipine. În lumea anglo-saxonă, ecranizările se succed și azi în ritm alert. Cele mai reușite sunt, în opinia mea, Emily Brontë’s Wuthering Heights, regizat de Peter Kosminsky (avându-i ca protagoniști pe Juliette Binoche și Ralph Fiennes) și una recentă, din 2022, sub bagheta lui Bryan Ferriter. Aș adăuga la capitolul adaptări și cântecul lui Kate Bush, un răscolitor comentariu muzical la tragedia iubirii imposibile.

Atuurile variantei cinematografice aflate acum în pregătire sunt numeroase, începând chiar cu numele regizoarei: Emerald Fennell. Bine-cunoscută ca actriță din seriale de televiziune, s-a acoperit de glorie interpretând și regizând filme premiate și răspremiate. Până în clipa de față, Fennell e deținătoarea unui Oscar și a două premii BAFTA, fiind, de asemenea, nominalizată de mai multe ori la Emmy Awards și la Golden Globe. Pentru Wuthering Heights, ea și-a asumat atât regia, cât și scrierea scenariului. Faptul că Margot Robbie, una din marile vedete ale Hollywoodului actual, și Jacob Elordi, și el în vogă, vor fi capete de afiș e o garanție a succesului: tocmai s-a anunțat că Netflix a oferit pentru cumpărarea drepturilor asupra filmului nu mai puțin de 150 de milioane de dolari.

Există – pe lângă deja știutele episoade emoționale, menite să frângă inimi și să stoarcă lacrimi – două motive hard, de sorginte ideologică, pentru care filmul va fi discutat și întors pe toate fețele. Ele țin de obsesia epocii noastre pentru corectitudinea politică și de chestiunea rasială. Felul în care a tratat Emily Brontë relațiile inter-umane nu poate fi, în niciun fel, pe placul conformiștilor care au acaparat prim-planul discursului public. Iar faptul că Heathcliff, copilul găsit, e descris ca „dark-skinned“, adică având pielea de culoare închisă, va fi un punct forte în comentariile care vor urma.

De altfel, problemele și contestațiile au și început. Platformele Facebook și X s-au încins de protestele celor indignați că regizoarea a distribuit în rolul lui Heathcliff un actor a cărui pigmentație epidermică nu corespunde celei precizate în roman. Chiar dacă regizoarea va găsi soluțiile tehnice pentru a-l aduce pe Elordi la „coloritul“ convenabil, cârtelile nu vor înceta. Se va vorbi, cu siguranță, de apropriere abuzivă, de încercarea reprezentantului albilor de a batjocori prin caricaturizare și deriziune reprezentantul unei alte rase. Nu s-au stins încă ecourile atacurilor la adresa Annei Netrebko, care, pentru a conferi credibilitate rolului Aidei într-o montare la Metropolitan a fost machiată în culori mai întunecate ale feței decât cele cu care se născuse. Mai grav, Netrebko a recidivat într-un spectacol la Arene di Verona, unde însemnele faciale au fost chiar mai stridente decât cele care au provocat în 2022 scandal și anularea spectacolelor la New York.

Nici Margot Robbie n-a fost scutită de reproșuri. I se impută că o interpretează pe Cathy atât în ipostaza de adolescentă, cât și ca tânără femeie. Și în acest caz ar fi vorba de o apropriere ageistică, de asumarea unei identități care nu corespunde vârstei reale. Pentru acest tip de cenzori nu are importanță că actrița a dovedit deja o versatilitate ieșită din comun – cel mai recent rol fiind în feeria cibernetică Barbie. Decisiv, pentru ei, nu e actul artistic, ci sancționarea încălcării doctrinei intersecționalismului (care pretinde că atunci când încalci una din prescrierile corectitudinii politice încalci mai multe sau chiar pe toate).

În mod previzibil, anunțul privind noua variantă cinematografică i-a scos din amorțeală și pe câțiva dintre criticii și istoricii literari de observanță marxistă. Terry Eagleton, mereu pe fază când are prilejul să condamne abaterile de la linia stabilită de centralele stângiste ale puterii culturale, nu pierde ocazia să iasă și el la rampă. În mod neașteptat, abordarea lui e, pe mari porțiuni, echilibrată și atentă la nuanțe – semn că senectutea l-a adus la o poziție mai rațională în raport cu mersul firesc al lumii. Evident, Eagleton nu s-a dezbărat de ticul ideologic de a vedea pretutindeni mizerie morală, sărăcie și luptă de clasă provocate de blestemul capitalismului. El are însă dreptate atunci când subliniază dificultatea de a ecraniza o carte precum Wuthering Heights, nereductibilă la o poveste de dragoste (fie ea și una de o intensitate și o pasionalitate ieșite din comun).

Din păcate pentru Eagleton, noua generație nu pare să manifeste nici cea mai firavă undă de interes pentru țesătura de relații sociale, economice, politice și pentru diversele încrengături de personaje ce se luptă pentru moșteniri, pământuri și case. E ușor de prezis, așadar, că, pentru a se impune, filmul va trebui să se concentreze pe subiectul care constituie esența civilizației actuale: sexualitatea. Or, punerea între paranteze a decorului social va decredibiliza în mare măsură intențiile polemice îmbrăcate într-un fel de psihanalism avant-la-lettre, ce face din Wuthering Heights o carte care și-a devansat epoca. Aș merge chiar mai departe și aș afirma că nici măcar nu avem de-a face cu o poveste de iubire, ci cu o hărțuire amoroasă ce se întinde pe durata a două generații, pentru a se stinge, apoi, în moarte.

Cathy și Heathcliff nu au nimic din liniaritatea, predictibilitatea și atractivitatea personajelor cu care ne obișnuiseră romanele generației anterioare, în frunte cu cele ale lui Jane Austen. Cei doi protagoniști sunt mai degrabă întrupări ale demonismului sexual difuz și violent promovat de varianta gotică a romantismului britanic. Nota dominantă a romanului e un fel de romantism fără romantism. Primordialitatea, asprimea decorului natural stă în perfect balans cu primitivismul personajelor – îndeosebi cu Heathcliff. Frumos într-un mod straniu și, totodată, înspăimântător, el nu cucerește prin datele clasice ale amantului înzestrat cu calități demne de admirat, ci printr-un soi de primitivism inconturnabil, prin răutatea încărcată de energia dorinței de a distruge.

Aceasta e, de altfel, și una din marile izbânzi literare a lui Emily Brontë: a reușit să îmbrace în hainele iubirii onorabile un personaj în esență detestabil. Romanciera a dedicat pagini memorabile unei lumi dominate de femei dure, nemiloase, șirete și prefăcute, capabile să-și urmărească scopurile fără să fie obsedate de iubiri romantice și sentimente gingașe. Wuthering Heights ar putea fi considerat, din acest motiv, primul anti-romance din literatura engleză, povestea în care sentimentalismul edulcorat promovat de creația vremii e înghițit de vâltoarea unei viziuni în care umanul nu mai pâlpâie deloc.

Am jubilat să descopăr la Eagleton un element pe care l-am sesizat și eu, considerându-l esențial pentru originalitatea lui Emily Brontë: impersonalitatea sentimentelor care-i leagă pe cei doi protagoniști. Delicatețea, dansul hieratic al ființei, ezitările înfiorate, timiditățile, retorica înfruntării amoroase au fost înlocuite de brutalitatea instinctelor primare. Teluricul își ia partea leului în această înfruntare în care ți se pare c-ar fi vorba de-o iubire sfâșietoare, când ea se rezumă la un discurs despre răzbunare și anihilare reciprocă între două forțe primordiale.

Și mai e un element căruia regizoarea trebuie să-i găsească o rezolvare: chestiunea originii lui Heathcliff. Acesta ar putea fi fratele vitreg al lui Catherine. Ipoteza a fost emisă de mai multe ori în trecut. Într-adevăr, pare inexplicabil ca un personaj complet lipsit de empatie, cum e Earnshaw, tatăl lui Catherine, să integreze în propria familie, fără un motiv temeinic, un copil găsit întâmplător. E greu de crezut că la origine se află mila. E posibil ca Heathcliff să fie copilul lui dintr-o relație în afara căsătoriei. Dacă lucrurile stau așa, Emily Brontë a deschis drumul într-o direcție care avea să fie exploatată în întreaga ei complexitate abia multe decenii mai târziu: aceea a „tabuului incestului inconștient“.

Wuthering Heights e unul din puținele romane ale vremii sale care nu se încheie cu un deznodământ fericit. Catherine și Heathcliff nu se căsătoresc și nici măcar nu-și împlinesc iubirea, fie și într-o formă carnală. Ei rămân până la capăt polii ce nu se ating ai unei potențialități primejdioase.

Sunt extrem de curios cum va dezamorsa viitorul film bombele neexplodate presărate în text și subtext de o scriitoare de geniu de acum un veac și trei sferturi.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News