Rusia e tot Uniunea Sovietică

Rusia e tot Uniunea Sovietică, la fel cum Uniunea Sovietică e tot Imperiul care a precedat-o. Mentalul care stă la baza acestui conglomerat istoric e deosebit de stabil. În idee, el poate fi redus la câteva teme, mereu reluate – cu infime variații – de fiecare avatar al Marii Rusii.

Cea dintâi temă e aceea că Occidentul e erezie; ca atare, e necredincios și nu are decât un loc negativ în economia mântuirii. Aceasta nu e nimic altceva decât teza excepționalismului – rusesc, în acest caz – lecturată în cheie religioasă. Occidentul și-a avut rolul lui, înainte de apariția Țaratului Rus sau a statului sovietic ori a celui putinist, dar de vreme ce după apariția acestora nu le-a recunoscut supremația și nu li s-a supus, înseamnă că, de facto, și-a ratat istoria. Teologic vorbind, această ratare e o apostazie: Apusul a renunțat la „adevărata credință” în favoarea bunăstării (care corupe și moleșește) și a acceptării a orice și a oricui (care denaturează, până la desființare, reperele „tradiționale” – adică eterne). Cum se spunea pe vremea Uniunii Sovietice: Occidentul e „decadent”. Oamenii ce-l locuiesc sunt niște umbre: „sclavi ai capitalismului” și ai consumului, ei se cred liberi, dar – în realitate – sunt doar pioni interșanjabili ai „marii finanțe” și ai „lacheilor” ei, oamenii politici. În loc să aclame Vojd-ul – care e, deopotrivă, unsul lui Dumnezeu și întruchiparea necesității istorice – ei, chipurile, aleg. În fapt, sunt manipulați de un sistem de propagandă care le prescrie opțiunile, făcându-i fie să se-nvârtă-n cerc, fie să se-ndrepte spre dezastru. „În lumea burgheză” nu există nici democrație, nici alegere. Atât una, cât și cealaltă sunt doar efecte ale spectacolului căruia masele-i cad pradă recurent și care nu e nimic altceva decât imaginea Apocalipsei proiectată în istorie.

A doua temă e aceea că Rusia e cea care va mântui lumea. Și nu oricum, ci prin suferință. Rusia e singura care duce suferința dincolo de limitele umanului, într-un „întuneric supraluminos” în care aceasta se convertește în bucurie și iubire. Din nou, aceeași clasică problemă a excepționalismului: ceea ce oriunde în lume ar fi perceput ca un defect al politicii (dezinteresul față de om ca persoană și criminalitatea de stat) în Rusia e o calitate, căci – pentru gânditorii ei – doar abisul suferinței face cu putință regenerarea umană. Ca atare, pentru ruși, cu cât e mai rău, cu atât e mai bine. Deficiențele organizării lumii acesteia cheamă, ca soluție salvatoare, lumea de dincolo. Paharul trebuie băut până la fund și, dacă se poate, extatic, dansând cazacioc. Rusia nu vrea să fie înțeleasă; ea dorește doar ca toți ceilalți să i se supună. Singura înțelegere adevărată, care nu se adresează doar minții, ci și sufletului (ce se frânge – renunțând la orgoliu) și trupului înlănțuit (ce-și regăsește virtuțile ascetice) este supunerea. Asemenea Marelui Han, Rusia imperială își proclamă victoria și-și înrobește învinșii. Dar – pentru cetățenii ei – acesta nu e un rău, căci robia le dă șansa de-a se regăsi, dincolo de poleiala „așa-zisei bunăstări”, și, renunțând la „toate cele lumești”, de-a redobândi accesul la verticala eternității. Și ce dacă oamenii nu vor asta? Ei sunt neștiutori ca puii de pisică. De aceea există țar și vojd, ca să-i ducă – cu cnutul – pe calea mântuirii.

A treia temă e cea a cetății asediate. Tocmai pentru că Rusia e altfel și „mare e comoara ei în ceruri”, toți ceilalți vor să o ocupe, s-o cucerească și – mai ales – să-i distrugă virtuțile ascetice și teologale. Rusia – indiferent de numele pe care-l poartă – e mereu sub asediu. Și, de aceea, e întotdeauna în situația de-a rezista. Starea de război (permanent) e normalitatea societății ruse. Orice străin e purtătorul unor intenții rele, iar grupurile de străini – oricare ar fi ei – sunt invadatori. Invazia poate fi efectivă, precum cea a lui Carol al XII-lea, a lui Napoleon ori a lui Hitler, sau poate fi subtilă, la nivelul ideilor. De pildă occidentaliștii, care vor ca Rusia să-și recupereze decalajul și să se integreze „lumii civilizate”, sunt – și ei – niște străini care atentează la sufletul slav. Sau Marx și comunismul. Comunismul e un produs occidental și, de aceea, e rău. Dar – atenție! – comunismul occidental: adică Marx, Troțki (care-a trăit mai mult prin exil), Lenin (ce s-a contaminat tot pe-acolo), Școala de la Frankfurt, și optzeciștii francezi, și – mai nou – universitățile americane. Acesta e răul care-a lovit și care amenință lumea rusă. Nu comunismul sovietic; acela a fost bun – căci era despre și cu muncitori în apartamente-model și colhoznici la umbra combinei mâncând pâine cu pateu (ambele, autentice, nu de supermarket). Comunismul sovietic e parte a istoriei Patriei-Mamă, cel occidental e eretic, ca tot Occidentul.

A patra temă e cea a apărării. A „luptei pentru pace” – cum se spunea până în 1991. Rusul nu invadează, el doar se apără. Omul marelui spațiu slav rezistă – iarăși și iarăși – unei agresiuni motivate de singularitatea sa: toți se coalizează, în diverse formate, împotriva lui. Niciodată rusul nu se vede pe sine ca invadator: el se duce până la Paris sau până în Afganistan doar ca să se apere. Practic, adevărata lui apărare ar reprezenta-o cucerirea lumii. De altminteri, acesta și e sensul imperiului: regate pot exista oricâte; dar nu există decât un singur imperiu. În esența lui, acesta e universal. La fel ca și credința (deopotrivă cea „adevărată” și cea „științifică”). Așa poate fi înțeleasă „alianța dintre tron și altar” deopotrivă în vechea și în noua Rusie și cea dintre ideologie și Partid în vremea sovietică. Unicitatea e extensia excepționalitații la scară planetară. De vreme ce e înconjurată pretutindeni de dușmani agresivi, Rusia – aflată (în propria-i viziune) în defensivă – trebuie să folosească tot „câmpul tactic” de care dispune. Spionajul, manipularea, atentatele nu sunt expresii ale terorismului (asta e valabil doar pentru occidentali), ci mijloace legitime de apărare în lupta cu un dușman pe cât de omniprezent, pe-atât de pervers (căci „decadent”). Să nu uităm că „marele război de apărare” al rușilor are, mai înainte de toate, o miză spirituală, mai exact – soteriologică, și – de aceea – e, în primul rând, un război al minților.

A cincea temă e, pe cale de consecință, cea a „cosmopolitismului”: există ruși care nu înțeleg a fi „adevărați” ruși. Sunt seduși de farmecul – „decadent” – al străinătății. Mai înainte de toate, alogenii: ei sunt suspecți din start. Evreii, armenii, georgienii, popoarele cu diasporă sunt legate – familial (și familia contează enorm în lumea gentilică rusească) – de străinătate. Apoi exilații, chiar dacă (sau mai ales dacă) se reîntorc. Firește, oamenii de cultură, care riscă să ia de bune „noile tendințe” și modelele Apusului. În fine, populațiile de graniță: români, ucraineni, bălți de toate națiile, musulmani din sud și est, asiatici din nord-est. Aceștia, prin însăși condiția lor geografică, vin în contact cu o lume pe care n-au – în masă – mijloacele de-a o judeca așa cum o judecă puterea de la Moscova. Și, tocmai de aceea, pot cădea sub vraja ei. Dar acest lucru e valabil și pentru eșaloanele superioare ale puterii, care, de asemenea, sunt expuse „influenței nefaste” a Occidentului și – în plus – prezintă tendințe de „îmburghezire”. Cu toate acestea se luptă neîncetat, printr-o ideologie asertivă menită a converti populația la o armată de călugări-soldați. „Împăciuitorismul”, „servilismul” și „slugărnicia” față de ideile și modele occidentale sfârșesc – inevitabil – în „disprețul față de propriul popor” și într-o „mentalitate capitulardă” față de „dușman”. Toate acestea se combat prin „muncă ideologică” și valuri de epurări.

Sigur, pot fi găsite și alte constante ale istoriei ruse, dar acestea conturează portretul unui popor care se crede învestit cu o misiune universală (aceea de-a salva lumea din dezastrul spiritual în care s-a adâncit după Marea Schismă și 1204), care „luptă pentru pace” (pacea fiind, întotdeauna, în condițiile lui) cu toți vecinii, care se percepe ca fiind asediat din toate părțile de armate, de idei, de bunuri de consum și de „coloana a cincea”, alcătuită din alogeni și din intelectuali. Rusia duce un război permanent – „nevăzut” și, din când în când, la vedere – atât cu străinii care amenință să-i corupă puritatea (legată de „simplitate” și, ca atare, opusă civilizației), cât și cu „cozile de topor” interne (care cedează sirenelor huzurului). „A rezista” – în viziunea rusă – înseamnă a înainta ferm și hotărât, cu degetul pe trăgaci. Dușman-dușman, dar Troțki a înțeles bine lucrurile: nu poate exista pace atâta vreme cât revoluția – întotdeauna spirituală – rusă nu triumfă în întreaga lume. Și, tocmai de aceea, Rusia va fi în război până la sfârșitul lumii.

La fel ca în cazul Americii, Rusia e subîntinsă de mirajul milenarismului religios. Avatarurile ei imperiale vin și trec, dar acesta rămâne. Într-un moment, America recunoaște în el singurul concurent serios, într-altul, se recunoaște în această pasiune capabilă să devoreze istoria în numele adventului Împărăției. Cât despre noi… noi trăim nostalgia unei fervori ce ne lipsește și uităm înțelepciunea sceptică, dar surâzătoare, a celor „aflați în calea răotăților”, dar care-au știut mereu să renască după trecerea lor.

Articol publicat şi în Revista 22.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News