Pandemia ca radiografie

Pandemia este o radiografie a lumii noastre. Dincolo de suprafaţa de siguranţă aparentă, fricile, demagogia, autocraţia, iresponsabilitatea sunt forţele care modelează mişcarea umanităţii, în aceste momente. Este ca şi cum raţiunea, luciditatea, calmul ar fi cedat valului seismic pe care apropierea morţii îl propagă în societăţile noastre.

O dată cu această pandemie, eşafodajul propagandistic al Chinei populare este pe cale de a se prăbuşi definitiv. Miracolul chinez, elogiat de toţi cei care aspiră la globalizarea ordinii orwelliene a controlului şi a îndoctrinării, ascunde, aşa cum reacţia faţă de pandemie o dovedeşte, un amestec, tipic totalitar, de cinism şi de manipulare politică. Autocraţia de la Beijing a ales, mai întâi, să şteargă urmele, ca şi cum nimic nu ar fi avut loc, reducând la tăcere pe acei savanţi ce contraziceau varianta agreată de partid. Astăzi, acelaşi regim pretinde, triumfal, că a reuşit să învingă pandemia, oferindu-şi, generos şi altruist, sprijinul său. Naivitatea tovarăşilor de drum este, ca şi în cazul tiraniei sovietice de altădată, aliatul cel mai redutabil: elogiul eficienţei chineze devine, în acest context, complicitatea cu un stat care poartă o răspundere semnificativă pentru tragedia de acum.

Pandemia este şi radiografia necruţătoare ce dezvăluie vulnerabilitatea societăţilor deschise în clipele asaltului, deliberat şi amplu, al mistificărilor şi ştirilor false. Reţele sociale sunt cutia de rezonanţă ce amplifică efectul minciunii, în vreme ce senzaţionalismul mediatic acţionează spre a creşte gradul de anxietate colectiv. Pentru Rusia sau China, cei mai redutabili inamici ai ordinii actuale, pandemia şi teama care o însoţeşte reprezintă ocazia ideală de a slăbi, încă o dată, încrederea naţiunilor în virtuţile guvernării libere. Alternativa autocratică este elogiată, ca fiind unica în măsură să asigure securitatea şi siguranţa unei naţiuni.

Pandemia radiografiază şi limitele propriilor noastre capacităţi instituţionale, ca democraţii constituţionale, de a reacţiona la această provocare. Stările excepţionale nu pot înlocui, pe durată medie, funcţionarea liberă a unor naţiuni. Restrângerea exerciţiului unor drepturi este legitimă, cu condiţia ca această restrângere fără predecent să fie însoţită de indicarea unui interval de timp rezonabil.

Pandemia este şi radiografia în care putem privi imaginea imperfecţiunii umane înseşi. Scenariile arcadice ale unui viitor luminat de tehnologie, aseptic şi paradisiac, în care roboţii să trudească în locul omului, ca într-un nou metropolis, sunt contrazise de viteza cu care lichidarea/ reducerea contactelor umane conduce la prăbuşirea unei întregi ordini şi la naşterea unei nelinişti ce pare imposibil de calmat. În cele din urmă, natura umană, cu a sa complexitate abisală, este materia din care societăţile noastre sunt alcătuite, iar distanţarea socială nu poate decât suspenda, pe un termen scurt şi mediu, legăturile fără de care arhitectura noastră încetează să mai aibă vreun sens.

Pandemia este, în cele din urmă, radiografia unui stat român care şi-a compromis, în aceşti treizeci de ani, sanşele sale de renovare şi de modernizare. Starea sistemului public de sănătate şi a infrastructurii nu este un accident, ci efectul alegerilor acestei naţiuni: fesenismul şi moştenirea sa cleptocratică apasă asupra prezentului nostru traumatic.

În aceste timpuri, timpuri în care frica şi dezordinea ne pot ispiti, evocarea solidarităţii umane este un imperativ etic. Ciuma, încheia Camus capdopera sa, poate reveni spre a bântui meleagurile cetăţilor noastre fericite, iar atunci trebuie să o întâmpinăm cu acel curaj pe care doar încrederea în demnitatea umană ni-l poate da. Pandemia nu este şi nu poate fi sfârşitul: speranţa se înalţă, spre a ne uni în jurul steagului ei.

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News