România anului 2019: involuţia ca proiect de ţară


Involuţia pare sa fie proiectul de ţară al României în cei din urmă ani. Tot ceea ce se edificase, în limite rezonabile, este pe cale de a fi înlăturat, poate definitiv.

 

Involuţia este mai mult decât o simplă restauraţie pesedistă; ea implică lichidarea insulelor de normalitate instituţională şi extinderea unui val seismic al imposturii şi iresponsabilităţii.

Involuţia este efectul, direct, al unei coabitări pe care Preşedintele Republicii a gestionat-o defectuos. Ezitările, inconsecvenţele, absenţele şefului de stat sunt factorii care au permis un avans al distrugeriii pesediste fără precedent. Inerţia a urmat acţiunii, în politica internă, ca şi în cea externă. Anonimatul diplomatic în care România este cufundată acum este şi consecinţa unui mandat prezidenţial mai degrabă mediocru. Preşedintele Republicii a asistat impasibil, de atâtea ori, la amputarea propriilor prerogative. Cât despre momentele în care avea posibilitatea constituţională să intervină, alegerile sale au permis consolidarea unui sistem cleptocrat: nominalizarea Vioricăi Dăncilă la poziţia de premier este doar unul dintre aceste gesturi.

Involuţia ca proiect de ţară nu ar fi fost posibilă fără complicităţi şi fără pasivitate. În administraţie, ca şi în magistratură, regimul Dragnea şi succesorul său de acum au beneficiat şi beneficiază de sprijinul celor pentru care PSD este şi va fi partidul-stat. Poziţia sa hegemonică a fost recâştigată după reculul provocat de primul mandat al lui Traian Băsescu. Deja, după 2012, formula partidului- stat este cea în jurul căreia se organizează întregul regim.

Involuţia ca proiect de ţară recompensează pasivitatea compatrioţilor noştri. Pentru mulţi dintre aceştia, marasmul este preferabil transparenţei şi dinamismului: confortul clientelar este cel cu care sunt familiari şi cel pe care îl acceptă ca ordine naturală a existenţei. Involuţia elimină riscul schimbării, elimină perspectiva competiţiei şi menţine un status-quo privit de o parte a românilor ca fiind indispensabil siguranţei lor.

Involuţia ca proiect de ţară minează, sistematic şi dramatic, temeliile unei modernizări şi europenizări timide. Despărţirea de valorile occidentale se accentuează în anii în care România este, formal, membră a unei familii de naţiuni occidentale. Involuţia presupune o acţiune premeditată de decuplare de la mecanismele care au făcut posibilă schimbarea în România, graţie asistenţei şi presiunii Vestului. Involuţia se serveşte de suveranitate, în chip ceauşist, spre a întări autarhia şi anti- occidentalismul.

Involuţia ca proiect de ţară este imaginea unui viitor întemeiat pe trecutul subdezvoltării comuniste şi al cleptrocraţiei feseniste. În acest viitor apelul la libertate şi la demnitate umană este inutil. În acest viitor România nu va mai avea nimic în comun cu Vestul decât, eventual, o apartenenţă formală la instituţiile sale: schimbarea de curs istoric va fi ireversibilă şi dramatică. Involuţia de acum pregăteşte îndrumarea către Estul autocratic.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.