Revolta, ruina (3)

Leonard Cohen iese din scenă cu o demnitate şi o nobleţe care răscumpără, încă şi încă o dată, fiinţa umană. Felul discret în care a înţeles să se despartă de noi aparţine nu doar unui mare, imens artist, ci şi unei conştiinţe umane care ne va tulbura şi întrema, ne va stârni şi alina atâta vreme cât va supravieţui umanul din noi.

Textele care însoţesc discul aduc precizări despre împrejurările înregistrării acestuia şi despre rolul jucat de Adam Cohen. Tonul patetic subliniază intenţia trecerii ştafetei către fiu, devenit, forţat de împrejurări, producătorul albumului.

Într-un fel, e vorba de o negare radicală a identităţii construite o întreagă viaţă. Singuraticul, rătăcitorul, marginalul, înstrăinatul, exilatul, omul tainic şi-a găsit liniştea şi siguranţa între ai săi. Bolnav, chinuit de dureri şi prizonier în microuniversul apartamentului care devenise şi studio de înregistrări, şi cameră de zi, şi salon de spital, şi loc de observaţie al universului tot mai îngust al existenţei, Cohen îşi scrie testamentul: „Vreau să fac public, cu profundă recunoştinţă, rolul jucat de fiul meu, Adam, în apariţia discului «You Want It Darker». Discul n-ar fi existat fără ajutorul lui. La un moment dat, după vreun an de trudă susţinută, şi Pat Leonard, şi eu ne-am accidentat, aproape deodată, ca să nu mai vorbesc de alte întâmplări neplăcute. În cazul meu, situaţia era disperată, aveam dureri insuportabile, aşa încât am abandonat proiectul. Adam şi-a dat seama că însănătoşirea, dacă nu chiar supravieţuirea mea depindeau de reîntoarcerea la muncă. A preluat proiectul, m-a aşezat într-un scaun medical ca să pot cânta şi a dus la bun sfârşit cântecele neterminate, păstrând, fireşte, multe dintre emoţionantele teme muzicale ale lui Pat. Cântecele există în forma lor actuală datorită încurajărilor pline de dragoste şi iniţiativei a fiului meu. Nu am destule cuvinte să-i mulţumesc.”

Citeşte şi: Revolta, ruina (1) 

Dintre cele nouă piese ale albumului, patru sunt compoziţii ale lui Patrick Leonard (el fusese, după cum se ştie, şi unul dintre apropiaţii colaboratori ai Madonnei şi mai compusese anterior pentru Cohen), una este gândită de Cohen împreună cu Sharon Robinson (On the Level), iar celelalte patru îi aparţin cantautorului însuşi. El a scris versurile tuturor cântecelor. De la primele acorduri, care instituie o atmosferă cvasi-lugubră, suntem invitaţi, în You Want It Darker, într-un spaţiu al confruntării. Omul slab, învins înainte de a apuca să se opună voinţei divine, îşi clamează dreptul de a capitula conform propriilor principii. „Magnified and sanctified” („Preamărit şi preasfinţit”) sunt cuvinte ce provin din rugăciunea de doliu a evreilor, după cum „Hineni” marchează pregătirea plină de mândrie şi îndrăzneală pentru sacrificiu.

Melodia constituie dezvoltarea unui nucleu iniţial de rezistenţă împotriva destinului, început prin refuzul adresat Forţei Supreme („If you are the dealer/ I’m out of the game/ If you are the healer/ I’m broken and lame”), topit într-un armistiţiu nemilos, în urma căruia fiinţa umană îşi recunoaşte înfrângerea. Vocea neliniştită nu cedează înainte de a-şi mai exprima o dată revolta contra inamicului ireductibil, care este Dumnezeul nemilos, încununat de slavă, dar şi deo intratabilă cruzime. Finalmente, victima pactizează cu călăul („You want it darker/ We kill the flame”), închizând cercul vieţii prin acceptarea păcatului şi a ruşinii.

Aparţinându-i în întregime lui Cohen, autor atât al textului, cât şi al muzicii, Treaty revizitează tema dublului ireconciliabil. Înţelepţit, eul liric nu mai năzuie la puritatea sentimentelor, ci la menţinerea unui status-quo, într-un „tratat” plin de compromisuri, de renunţări, de abdicări de la cele mai elementare drepturi şi aspiraţii: „I wish there was a treaty we could sign/ I do not care who takes this bloody hill/ I’m angry and I’m tired all the time/ I wish there was a treaty/ I wish there was a treaty/ Between your love and mine.” Însă tratatul nu e între două fiinţe, ci între două abstracţiuni: între iubirea pe care o dă şi cea pe care s-ar cuveni s-o primească. Dezolarea, pierderea, finalul tragic fac din această piesă un document al disperării, al oboselii aducătoare de moarte. Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce iubirea înseamnă trădare şi distrugere reciprocă („We sold ourselves for love but now we’re free/ I’m so sorry for the ghost I made you be”), năruire a năzuinţei şi fugă de normalitate.

Citeşte şi: Revolta, ruina (2)

Aceeaşi încleştare între „lucrul bine făcut” şi eroare ordonează şi obsesiile sinucigaş-ucigaşe din On the Level. Compus de Sharon Robinson, cântecul e un racord la perioada în care, în Ten New Songs, Cohen dădea lupta decisivă pentru înnoirea discursului muzical. Între afirmare şi negaţie („My lost, my lost was saying found/ My don’t was saying do”). Melodia este esenţialmente contrapunctică: ea îmbină coardele ciupite ale chitarei cu vocea de fundal a Danei Glover, într-o notă ce conferă gravitate, coerenţă şi ritm unui discurs despre indecizia de a alege între bine şi rău, între frumuseţe şi suferinţă: „When I turned my back on the devil/ Turned my back on the angel too.”

Fiecare dintre cântece îţi lasă impresia că e doar vârful unui aisberg de care ne-am izbit şi în trecut. Leaving the Table, de pildă, uneşte melancolia clamată în pustiu, din anii ’70, cu disperarea mocnită a ultimelor creaţii. Acum, însă, scenariul liric s-a radicalizat: speranţa s-a stins, voinţa de a învinge a secat, iar jocul vieţii lasă locul deşertului: „I don’t need a reason/ For what I became/ I’ve got these excuses/ They’re tired and lame/ I don’t need a pardon/ There’s no one left to blame/ I’m leaving the table/ I’m out of the game”. Ieşirea din joc este definitivă: renunţarea benevolă şi abandonul sunt redate în cadenţa precară a unei rostiri şoptite. Absenţa energiei e sugerată de rostirea apăsată, uneori silabisită, a cuvintelor care atârnă pe portativul parcă doar schiţat al unei melodii tânguitoare. Instrumentele (îndeosebi chitara cu coarde de nailon şi melotronul) participă la un discurs al extincţiei, anulând funcţia de heralzi ai vieţii.

Pe acelaşi plan înclinat spre moarte se înscriu şi If I Didn’t Have Your Love şi Traveling Light. Dacă prima se adresează unui „tu” generic, a doua are un destinatar precis: Marianne Ihlen, iubita lui din perioada „grecească”, evocată într-o melodie înecată în sunetele languroase, mediteraneene, cunoscute din Dance Me to the End of Love, peste care a trecut mâna rece a morţii. Deposedat de bagajele existenţei cotidiene, artistul e pregătit să-şi urmeze iubirea dincolo de tărâmul nefiinţei, spre care călătoreşte „fără bagaje”, adică fără greutatea vreunei identităţi împovărătoare. Dacă ascultăm cântecul însoţit de sfâşietoarea scrisoare adresată lui Marianne, aflată pe patul de moarte, ne dăm seama că, la nivel emoţional – singurul definitoriu pentru artist – Cohen îşi încheiase socotelile cu lumea.

Adevărata despărţire se produce în Steer Your Way. Pe un ton tăios-sarcastic, artistul relativizează – sau poate chiar neagă – valorile în care a crezut. Cântecul are un intro larg, ca şi cum o voce fără corp ar recita dramatic pe o scenă a cărei cortină a fost dată, demonstrativ, deoparte. Spectacolul nu e un triumf, ci un carnagiu al spiritului. Adevărul, Binele, Înţelepciunea, Calea, Modelul Cosmic sunt subminate de un pariu existenţial ce echivalează cu o apocalipsă a minţii şi a simţurilor. Aflat în faţa Judecăţii, artistului nu-i mai rămâne decât să articuleze o jalnică mea culpa, conştient că nimic din învăţătura şi sacrificiul religios („As he died to make men holy” – cu trimitere directă la Isus) nu rezistă provocării ultime, a morţii.

Albumul se încheie în nota unui cântec impregnat de tristeţi şi regrete, dominat de tânguirea viorilor şi a violoncelului. Cohen reia fragmente din Treaty, într-o ultimă încercare de a stabili termenii Despărţirii. Nu va reuşi, desigur, în planul confruntării cu destinul. A reuşit, însă, cu strălucire, patos şi tragism în cel al creaţiei şi mărturisirii artistice. Leonard Cohen iese din scenă cu o demnitate şi o nobleţe care răscumpără, încă şi încă o dată, fiinţa umană. Felul discret în care a înţeles să se despartă de noi (a cerut familiei să nu facă publică vestea morţii decât după ce va fi fost deja înmormântat) aparţine nu doar unui mare, imens artist, ci şi unei conştiinţe umane care ne va tulbura şi întrema, ne va stârni şi alina atâta vreme cât va supravieţui umanul din noi.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News