Rasă, clasă, ideologie, genocide

A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism etc.) ori despre nazism fără a pomeni lagărele de concentrare este ca şi cum ai scrie despre iad fără a-l menționa pe diavol. Este lecția marelui roman Viaţă şi destin al lui Vasîli Grossman.

Gulagul şi Holocaustul au simbolizat încarnarea Răului radical în istorie. Socot că nu putem ierarhiza răul absolut: ambele infernuri concentraţionare au fost orori soldate cu milioane de victime. Lagărele din Transnistria au fost întreprinderi exterministe. Canalul şi lagărele anilor ’50 au fost întreprinderi exterministe. Fetişizarea “purităţii” de sânge (“ethnosul” imaculat) ori de apartenenţă socială (“originea sănătoasă”) a dus la omor în masă. Abstracţiile ideologice anulau sentimentele umane.

Teroarea făcea parte intrinsecă din (i)logica sistemului. Ideologia şi teroarea erau inextricabil îngemănate. Un comunism care să nu se fi întemeiat, în faza impunerii şi consolidării sale, pe teroare, n-a existat şi n-ar fi putut exista. Violenţa exterministă făcea parte din codul genetic totalitar. Sistemul era prin definiţie monolitic. Orice breşă însemna o şansă dată inamicului. Doctrina revoluţiei proletare legitima “zdrobirea”, “strivirea”, “distrugerea”, “nimicirea”.

În martie 1921, când Biroul Politic bolșevic a votat suprimarea insurecției de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui “comunism mai uman”, a votat fără șovăire în favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Troţki, nici Cristian Rakovski nu au exprimat vreodată regrete în această privință. Primul “proces-spectacol”, acela al Socialiștilor Revoluționari (eserii), s-a desfășurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuării statului de nedrept, al menținerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim şi criminal.