Radu Paraschivescu: „Visul meu este să am un metrou al meu”

Lipsa de civilizaţie, mai pe şleau spus nesimţirea – în varii forme ale sale – este una dintre tarele societăţii. De ieri, de azi, de mâine. Ceea ce se schimbă sunt formele de manifestare ale nesimţitului. Şi, poate, numărul celor cu un comportament care nu are nimic în comun nici măcar cu abc-ul civilizaţiei. Sunt o parte a tabloului cotidian. Ne simţim cumva răzbunaţi când tipologiile nesimţirii sunt arătate publicului. Acum 20 de ani pe piaţa de carte din România apărea, sub semnătura lui Radu Paraschivescu, un volum care anunţa încă din titlu că va spune lucrurilor pe nume: Ghidul nesimţitului. 

L-am invitat pe Radu Paraschivescu la un dialog despre nesimțirea de ieri, dar și cea de azi – cu forme care în urmă 20 de ani nu ne-ar fi trecut prin cap. Despre Noul ghid al nesimţitului, un volum care va apărea în curând și care, spune autorul,  s-a cerut scris pentru că, între timp, „au înflorit multe arte ingnobile”, de pildă arta plagiatului sau impostura. E un volum în care, spune Radu Paraschivescu, i se simt stupefacţia, amărăciunea și revolta. 

Interviul este transcrierea – editată și scurtată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”.

 

„Au înflorit multe arte ignobile”

CV Radu Paraschivescu

Este născut în 1960, la Bucureşti. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Printre cărţile publicate se numără: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) (Humanitas, 2022), Podul Diavolului (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023), Libertatea de depresie (Humanitas, 2024), Brățară pe glezna ta, (Humanitas, 2024), În virtutea inepției (Humanitas, 2025).

(Sursă CV: Humanitas)

Radu, vei publica în curând Noul ghid al nesimţitului. După 20 de ani. Cel publicat în 2006 era un tablou al microcosmosului tău locativ, să-l numesc aşa: scară, bloc, cvartal. În acest viitor volum înţeleg că ne oferi un tablou mult mai complex…

Am mărit unghiul, e adevărat. Prima ediție din Ghidul nesimțitului aproape că s-a scris fără documentare, pentru că venea nesimțitul și bătea în perete, la ușă, în fereastră, îl auzeai hăulind, îl vedeai mutând mașini din parcare ca să instaleze cortul de nuntă. Astea sunt lucruri trăite pe viu. Nu a trebuit să mă duc undeva, la câțiva kilometric, ca să le consemnez, le-am văzut sub geamul meu.

Cum ai spus, ar fi fost nu doar nepotrivit, ci ar fi fost, cred, o formă de păcăleală din partea mea dacă aș fi actualizat Ghidul cu niște noi exemple, așa cum se întâmplă cu Larousse, de pildă, care se actualizează, zice-se, anual. Dispar niște informații considerate inutile după o vreme și vin altele noi. Ghidul nesimțitului nu e un instrument de referință și de aceea mi s-a părut că e mai potrivit să scriu un nou ghid. Pentru că în 20 de ani, de când a apărut primul, s-au tot petrecut diverse lucruri în domeniul nesimțirii. Au înflorit multe arte ignobile. Arta plagiatului, de exemplu, care acum 20 de ani era și nu era la modă, între timp a devenit un fenomen endemic. Pe urmă impostura în ansamblul ei a fost aproape survolată în primul volum. Și impostura, și plagiatul se leagă de nesimțire, sunt forme ale nesimțirii. În momentul în care nu furi un măr sau un ou pentru că ți-e foame, ci furi mintea cuiva, furi scrisul cuiva, ideile cuiva și le dai drept ale tale, ești în același timp impostor și nesimțit.

Și, de asemenea, apar lucruri care acum 20 de ani nu ne-ar fi trecut prin cap ca orizonturi ale nesimțirii, de exemplu rețelele sociale. Acum 20 de ani, nu prea știam și nu prea erau pe la noi rețele sociale, nu cred că aveam multă lume pe Facebook. Între timp am văzut cum arată tribalizarea, cum arată grobianismul, cum arată insulta pitită în spatele anonimatului, cum arată pariul insultătorului Cu cineva din familie, cu pariul că îl înjur pe X. De ce? Nu trebuie neapărat un motiv. Ca să arăt că pot. Legat de „ca să arăt că pot”, există lucruri pe care mi s-a părut oportun să le discut acum din zona politică. „Pentrucăputismul” este un termen consacrat de mult de Codrin Ștefănescu, apoi „misecuvenismul”, care se potrivește multor oameni din clasa politică și care vorbește despre un soi de condiție a exceptatului, a omului care se crede mai presus de legi sau care, din înaltul funcției lui, poate să ocolească legea, poate să o calce în picioare, poate să se bage în față, poate să pretindă tratament preferențial. El, hai să nu dăm nume, deși eu dau în carte, el fiind în primă instanță un plagiator, adică un hoț dovedit ca atare, acum pretinde tratament preferențial pentru cineva din familie.

De asemenea, cum ai spus, am ieșit din scara de bloc și din cvartal și m-am mutat cu postul meu de observație într-o sală de spectacole, de teatru, la Operă, la Ateneu, pe stadion, ce e pe stadioane și nu mă refer la lucrurile vulgăruțe pe care le auzim și pe care le auzeam și acum 50-60 de ani. Nu, la lucrurile groase. Există, de exemplu, insulta grobian-șovină. Există și atacul la cineva dintr-o țară vecină: la un moment dat, în tribună apare un banner cu o mizerie, iar mizeria respectivă este bilingvă, ca să priceapă și celălalt. dacă nu pricepe celălalt, actul e incomplet.

Apoi vorbesc și de episoade care au făcut un pic de vâlvă, de pildă celebrul episod al perechii de picioare etalate pe o balustradă la o lojă de la Teatrul Odeon.

 

Cu ciorapi de plasă.

Da, și cu o pereche de ochelari negri alături, pentru echilibrarea compoziției. Și aici ai de-a face și cu oameni care atacă gestul respectiv și îl consideră o mârlănie – ceea ce și este –, dar ai și oameni care se solidarizează cu personajul respectiv, cu influencerița, căci așa ceva era domnișoara în chestiune, și care cum se solidarizează? Procedând la fel. Una dintre aceste doamne solidare este actriță, alminteri o actriță foarte talentată, pe care o am văzut-o în filme, de aplaudat. Alta este o regizoare foarte talentată. Și dumnealor merg cu flexibilitatea, cu maleabilitatea până acolo încât spun: „Dar de ce să solemnizăm spectacolul de teatru? Ei, și ce dacă a stat cu picioarele? Uite, stau și eu cu picioarele.” Ceea ce se și întâmplă. Â

Mai e fenomenul telefonului mobil care sună la Ateneu. Dumnezeule! E adevărat, posesorul care nu-l închide are ton de apel din muzica clasică. Aia e cu totul altceva. Adică nu sună o manea, sună Ceaikovski, sună Brahms sau tonul de apel e un Dans maghiar. E altceva, nu?…
Cam așa va arăta Ghidul. Iar în acest nou volum voi oferi exemple de nesimţire cu nume şi prenume. S-ar putea ca unii dintre oamenii care citesc să fie surprinși, deși astea sunt exemple flagrante, sunt exemple despre care s-a vorbit.

 

E și zona politică?

Este, sigur. Ar trebui un ghid separat.

Este și zona României în pandemie, pentru că și acolo s-au întâmplat lucruri urâte. Oameni care au presupus că nu există nimic, care au poreclit acea pandemie „plandemie”, căci așa suntem noi, calamburgii. Oameni care spus că toată povestea – pe mine asta m-a „avariat” – din Italia totul e scorneală, că nu se întâmplă nimic în Lombardia, unde doar chipurile e coadă de sicrie la incinerat. „Nu, domnule, au fost trei morți. Restul e făcătură”, spune un cetățean, pe care eu îl numesc în carte și pe care l-am numit și în alte cărți.

 

E o declarație din aceeași zonă din care sunt livrate în spațiul public afirmații de genul: „Nu există război în Ucraina”, sau mai rău, „Se bombardează singuri, ca să facă pe victimele”.

Sigur, ucrainenii au tot interesul să se autodecimeze… La două, trei zile după ce a început războiul, o doamnă, deși termenul e exagerat, a spus: „Folosiți internetul. Nu mai puneți botul – să mă iertați – la tot ce apare pe rețele sociale, nu e niciun război în Ucraina. Se trăiește civilizat, oamenii sunt în parcuri cu copiii, nu mai înghițiți toate gogoșile.” Asta o spunea în momentul în care se întâmplau ororile alea în Ucraina. Aici nesimțirea e doar o felie din prăjitură.

 

E ticăloșie.

E și ticăloșie. În primul rând, ticăloșie. În al doilea rând, este închirierea conștiinței în folosul unui demon, a unui antichrist. Putin este antichristul.

 

Care sfințește bombe înainte de a le arunca.

Exact. Și aici deja nesimțirea e ceva secundar. Dar e, e și ea acolo în compoziție.

 

Te aștepți la reacţii din partea nominalizaților?

Nu. Au existat reacții când n-ar fi trebuit să existe. De exemplu, s-a revoltat domnul Cristoiu –„Coroiu”, ca să-i folosim și numele professional. S-a revoltat pentru că eu am returnat o decorație, Ordinul Meritul Cultural. Și m-a făcut albie de porci pe canalul dumnealui.

 

De ce a fost revoltat?

Pe de o parte, pentru că eu, care sunt un neisprăvit, am beneficiat de așa ceva. El, nu. Pe de altă parte, pentru că eu nu pot să-mi permit o asemenea insolență să returnez. Ba da, pot să-mi permit, cum să nu? Chit că în Monitorul Oficial decorația aia rămâne conferită. Dar eu vreau să fac acest gest la care n-am chemat presă, n-am chemat pe nimeni. M-am dus eu, am anunțat Cancelaria Ordinelor că vreau să fac lucrul ăsta. Mi s-a spus: „Mergeți la doamna Dana.” Și am mers la doamna Dana. Am lăsat bucata de fier acolo și am plecat acasă. Alții au făcut și un pic de teatru – dacă vorbim de Marius Manole, că la el e deformație profesională – și au explicat de ce anume fac lucrul ăsta. Am explicat și eu o dată, într-un interviu la radio și atât.

Și mai sunt nominalizați care s-ar putea să se simtă ofensați, dar în fond e comportamentul lor, sunt cuvintele lor consemnate ca atare. Și în plus eu sunt obișnuit cu reacțiile. Am primit și bune, și rele, mai mult rele decât bune, e adevărat. Corneliu Vadim Tudor, de exemplu, m-a scăldat în înjurături și în insulte. Ceea ce e o formă de validare. Miron Mitrea m-a bătut pe umăr. Pe dumnealui l-am prins într-o antologie de astea de năzbâtii și m-a văzut la un târg de carte, mi-a tras o palmă peste umăr. Dumnealui era poreclit „Manivelă”.

 

Și a simțit-o?

Am simțit, da. Are mână grea. Și mi-a spus: „Bravo, ție, m-ai prins.” Că nu știu ce spusese, un lucru amuzant, altfel și nimic nociv, dar mi s-a părut menționabil în cartea aia de năstrușnicii și asta a fost reacția. Alții înțeleg greșit, înțeleg că sunt lăudați, când de fapt nu sunt lăudați. Ți-am mai povestit de domnul Daia.

 

Da, antologică scena.

A fost entuziasmat că apare într-o carte în care, în mod normal, nu-i bine dacă apari, da?

Dar numele pe care o să le dau aici sunt nume despre a căror impostură, nesimțire, despre al căror tupeu știe cam toată lumea.

”Nu avem copyright pe nesimțire”

Radu, ce s-a schimbat în comportamentul nesimţitului carpatin în ultimii 20 de ani. Sau deja vorbim de o tipologie globalizată?

Da, nu avem copyright pe nesimțire. N-am inventat-o noi și nu cred că suntem noi practicanții cei mai entuziaști. Dar trăim aici și suntem între noi și observăm mai repede ce fac semenii noștri. În Cehia, de exemplu, există nesimțiți câți vrei. Eu m-am lovit de ei de fiecare dată când ajungeam la Praga, care altfel e o minune de oraș.

 

Dar poate sunt și turiști.

Nu, nu, ăștia erau cehi. S-ar putea să fie și turiști, dar cei cu care am avut eu de-a face erau localnici, erau din servicii, erau chelneri sau chelnerițe care încercau să te jupoaie, încercau să te păcălească. Unul dintre ei mi-a trecut ziua din calendar pe nota de plată. Era 31. Și am întrebat și am zis: „A, da, asta-i data de…”

Nu știu dacă s-a schimbat ceva fundamental în comportamnetul nesimțitului. Poate că s-a schimbat un pic stilistica, pentru că și mijloacele prin care nesimțitul se face cunoscut s-au modificat la rândul lor. Te gândești la rețele sociale unde ai un spectacol în desfășurare continuă și unde marea plăcere este să ataci pe cineva gratuit și să-l cufunzi în insulte, doar pentru că poți ataca pe cineva. Poți să fii în dezacord cu cineva, poți să-l contești, dar să o faci cu un minimum de eleganță și, aacă se poate,  și cu argumente. Or, aici lucrurile despre care scriu eu sunt lucruri grosiere, scălâmbe, de o dizolvantă lipsă de bună creștere, fără argument, pur și simplu din plăcerea de a macula. Există o voluptate a mânjirii pe care o au mulți dintre noi.

 

„Mă întristează și mă enervează cel mai mult: felul în care omul dă năvală în viața ta”

Pe tine care dintre aceste ieșiri în decor din ultima perioadă te deranjează cel mai mult? Mă gândesc că, spre deosebire de anii trecuți, de acum 20 de ani, una dintre formele exasperante de nesimțire este ascultatul TikTok-ului, al manelelor sau vorbitul pe difuzor în în public.

M-ai nimerit! Asta e, da. Da, eu aș da niște legi. Dacă aș fi fie președintele țării, fie, prin absurd, președintele lumii, aș obliga fiecare cetățean, am mai spus lucrul ăsta, să meargă să vadă Roma. Și să înțeleagă ce înțelege el, dar să stea acolo câteva zile. Dacă aș fi o entitate capabilă să impună legi draconice, le-aș impune restricții la capitolul ăsta al hăulitului prin transportul în comun, al vorbitului la do de sus și al ascultării de reel-uri, de lucruri de genul ăsta, la maximum, în așa fel încât să-ți exasperezi vecinii, să-i faci să-și caute loc în alte părți din metrou, să faci rău în jurul tău.

 

Și să-ți spună: „Dar ce, e metroul tău?”.

La finalul Ghidului este un vis care se cheamă „Metroul meu”. Da, exact așa se cheamă. De asta spun că m-ai nimerit. Și o să spun că marea mea ambiție nu e nici să iau Nobelul, nici să merg pe lună, nici să cumpăr o insulă în Pacific, nici să văd toate meciurile lui Real Madrid, nici să o aduc pe Monica Belucci la 28 de ani și să trăiesc cu ea. Nu. Visul meu este să am un metrou al meu. Nu unul lung, așa cum sunt astea care circulă prin București. Un vagon, acolo. Dar ăla să fie liber, să fie independent de restul. Și acolo să nu fie nimeni în afară de mine. Și eu, din când în când, să-mi ridic privirile și să constat că e liniște. Și să mă bucur de liniștea asta. Să mă bucur că pot să citesc, că nu mă invadează nimeni, pentru că nici eu nu invadez pe nimeni. Eu, când întorc pagina unei cărți, nu distrag atenția nimănui. Ăsta este visul de final. Să am un metrou.

 

Dar pe lângă tine, în afară de tine, mai citește cineva în metrou?

Să știi că am mai văzut. Nu mulți, sunt în minoritate, sigur, cei mai mulți citesc de pe telefonul mobil. Și citesc știri, că sunt oameni care folosesc telefonul mobil cuviincios. Trimit mailuri, citesc mailuri. Soția mea citește știri pe telefonul mobil, dar nu înnebunește pe nimeni, nu crapă urechile și capul nimănui.

Dar cu carte, așa, pe suport de hârtie, cum se spunea înainte, văd destul de puțini. Eu așa citesc, pentru că așa îmi place. Eu am făcut cadou două eReadere. Cum le-am primit, așa le-am dat. Erau în țiplă amândouă. Dar din dar se face raiul. Eu plec cu cartea de acasă. Și acum am o carte la mine. În permanență am o carte la mine, indiferent unde sunt. Și dacă mă duc să cumpăr merdenele de la „Nea Mihai”, în Piața Ambrei. E coadă de obicei. Dacă e coadă, scot cartea și șapte minute, zece minute, stau acolo și citesc două pagini.

Prin urmare, asta pe mine mă întristează și mă enervează cel mai mult: felul în care omul dă năvală în viața ta. În urechile tale, te împinge să te duci mai încolo. Sigur, te duci mai încolo și dai peste altcineva din aceeași crescătorie. Și n-ai făcut nimic. Noroc că metroul e lung. Însă povestea asta nu exista, firește, acum 20 de ani. Acum, reel-urile, mai ales cele de pe TikTok, au o detentă nemaipomenită.

 

Sunt și imbecilizante.

Sunt și sunt manipulatoare. Georgescu cum a apărutm cu poveștile lui? Bine, unele sunt candide, ca să vorbim eufemistic, de exemplu cea cu lupta între cer și văzduh, dar sunt altele pe care credulii le iau de bune și prin intermediul cărora el își asigură sau își asigura votanți. Votanți la pragul de jos al instrucției. Votanți care au dat pe la școală mai mult pentru pauze, care deși au posibilitatea să se instruiască, o refuză, preferă să creadă tot felul de năzbâtii.

„Călin Georgescu e un caraghios lucrat în laboratoarele Securității”

Dar tu cum îți explici această îndobitocire în masă la care care asistăm? Eu așa percep ceea ce văd în jur. Sunt mulți oameni care au ajuns să cadă în plasa propagandei. Zicea, că e o problemă de lipsă de educație, dar sunt oameni pe care îi cunoaștem, îi cunoști și tu, îi cunosc și eu, oameni care, până la un anumit moment, au fost lucizi, au fost raționali și de la pandemie încoace sunt de nerecunoscut. Cum reușește această propagandă să smintească, să modeleze în asemenea hal chiar și minți care erau, cum ziceam, lucide la un moment dat?

N-am o explicație, mai ales în ceea ce îi privește pe cei lucizi, avizați și inteligenți și cu școală. Dacă aș ști-o, aș trâmbița-o. Constat și eu ceea ce ai constatat și tu, că sunt oameni care păreau cu mințile bine adunate, oameni cu lecturi, oameni cu orizont, oameni care fuseseră plecați prin diverse țări, văzuseră lucruri, plecaseră, veniseră îmbibați de ceea ce văzuseră și care, dintr-o dată, au început să patineze. Nu știu de ce.

Eu am un medic la care mă duc ritmic la un control și medicul îmi spune, la un moment dat: „Dacă ieșim de aici, din cabinet, ne luăm cu mâinile de cap. Și nu-i vorba de infirmieri, de brancardieri, de asistente, e vorba de medici. E vorba de colegi ai mei cu care am stat în facultate, cu care am fost la mai știu eu ce congrese, pentru care aș fi putut să garantez și care acum au luat-o razna”.

Nu-mi închipui că un cetățean cum e Călin Georgescu are o carismă atât de puternică încât reușește să sucească minți. După părerea mea, el e un caraghios. Dar e un caraghios lucrat în laboratoarele Securității, un caraghios la intersecția dintre Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu și un rictus. Acolo îl văd eu și care spune niște tâmpenii enorme pe un ton solemn. E solemnitatea prostului. Asta este. Și lumea îl crede. Lumea crede că Danemarca făcea parte din Dacia. Lumea crede că domnul Georgescu o să coboare prețul benzinei la un leu. Și așa mai departe. Că munții Carpați sunt coloanele de lumină ale spiritualității omenirii. Deci de tot felul de gargarageli din astea absolut inepte, care însă nu fac masă critică, dar adună votanți și adună adepți. Nu-ți trebuie un discernământ farmaceutic, îți trebuie un bun-simț elementar ca să-ți dai seama că ce proferează omul ține de aberație. Nu trebuie să fii echipat cu Platon și Stephen Hawking, nu, trebuie pur și simplu să ai simțul ridicolului. Ceea ce dumnealui nu are. Doamna Șoșoacă, omul care ne spunea că nu-i niciun război în Ucraina, să ne vedem de treabă, n-are așa ceva. E în cu totul altă categorie decât Călin Georgescu, pentru că dumneaei e inteligentă. Și a făcut școală de-adevăratele, din câte știu. Or asta cred că e foarte mai grav, să fii un om cu școală, să fii un om cu pregătire, cu un IQ bun și să poluezi opinia publică în asemenea fel.

Numărul impostorilor, nesimțiților spectaculoși, vinovaților care manipulează și care fac propagandă dăunătoare a crescut. Nu știu dacă exponențial, dar a crescut vârtos.

Mă gândesc de pe acum la alegeri. La tura următoare nu-mi sună nimic a bine. Eu mai aveam sâmburi de optimism: „Hai că nu s-a întâmplat chiar nenorocirea asta.” Dar mă tem că data viitoare se va întâmpla.

 

„Umorul e o poveste riscantă când stai de vorbă cu un nesimțit”

Ghidul s-a vândut într-un tiraj de vreo 50.000, nu?

Peste 70.000. A fost o surpriză pentru toată lumea, începând cu mine. Și terminăm cu editura, că cred că editura se aștepta la așa ceva. Am mai spus: acolo a fost și o conjunctură bună. Eram înainte de criză, în 2006. Apoi a fost un aparat de marketing care a mers bine de tot. Gabi Maaz, de la editură, a meritat, o reverență. A fost o perioadă în care ziarele aveau secțiune de cultură, ocupată de oameni de meserie, care se pricepeau să semnaleze o apariție, să decupeze niște citate utile, să facă o cronică, o recenzie, să facă o agendă culturală cum trebuie. Și a avut un titlu cu cârlig. În momentul când auzi titlul ăsta, tentația este să vezi ce e acolo și, eventual, să și cumperi.

Eu am zis că e un instrument metehnologic, adică e un fel de studiu al metehnelor. Dar dacă e privit fără racorduri cu alte categorii de oameni, câteodată e aproape simpatic. Sunt și nesimțiți haioși. Dar asta doar dacă iei în calcul un singur aspect…

 

Să nu intre în relație cu tine, nu?

Da, să nu te ocupe, că în momentul în care intră în relație cu tine, te colonizează. Ești nesimțitor în spirit de colonizator, se infiltrează în locul tău, în spațiul tău, devine tu. Te locuiește. Zgomotul ăsta, reel-urile ascultate tare de tot, lângă tine, îl fac pe el să te locuiască. Nu mai e viața ta. Ca să ți-o recapeți, trebuie să pleci de acolo, de lângă el. Și el a câștigat partida în felul ăsta. El nu o să plece niciodată. De exemplu, un cetățean lângă mine stă și ascultă TikTok-ul la maximum și eu citesc cuminte și, la un moment dat, îl întreb: „Nu vă deranjez?” El zice: „Nu, nicio problemă.” Nu știu dacă se prinde sau nu. Habar n-am. Bănuiesc că nu. Umorul e o poveste riscantă când stai de vorbă cu un asemenea cetățean.

„Nesimțirea de acum 20 de ani era o nesimțire care ținea de proasta creștere și de comportamente inferioare”

Înţeleg că, după prima ediţie a Ghidului, ai primit propuneri de punere în scenă. Le-ai declinat sau de ce nu avem un spectacol inspirat de acest volum?

Au fost două propuneri, una din partea unei școli din București, chiar din sectorul în care stau. A venit cineva care cred că era regizorul, un actor, și a zis că el a început repetițiile. Eu am întrebat: „Dar n-ar fi trebuit să știu și eu înainte, să-mi dau un acord?” „Păi, ce acord?” Zic: „Acordul că puteți face lucrul ăsta, că nu e textul meu.” „Noi, să știți, că o facem”. „Dacă subînțelegeți că eu v-am dat acordul, să știți că nu vi l-am dat. Sigur, putem discuta”. „Bun, o să discutăm, dar noi, până la urmă, mergem înainte cu repetițiile”. Și am fost atât de contrariat că n-am mai urmărit ce s-a întâmplat. Nu știu nici până în ziua de azi dacă oamenii ăia l-au pus în scenă sau nu, l-au jucat, dacă l-au jucat la ei, în sala de festivități sau cum s-o chema, de spectacole, dacă s-au dus la, habar n-am, Palatul Copiilor.

Și a doua oară erau propuneri venind din partea unui regizor din Sibiu, care a și venit la București să discute cu mine. Am discutat, eu i-am spus ce și cum, se întâmplă lucrurile în cazul ăsta, el a zis: „Da, sigur că da, voi reveni la dumneavoastră cu o propunere.” A revenit la un moment dat, vorbindu-mi, scriindu-mi pe un ton agresiv și agramat, în același timp. Până la urmă, i-am spus că, din punctul meu de vedere, discuțiile trebuie sistate acum și nu se mai face nicio repetiție. Sau, mă rog, voi puteți să o faceți dacă vă plictisiți acasă, dar de jucat nu se va juca.

Nu știu cum poți să joci așa ceva. Adică, da, se poate. Orice se poate.

 

Ziceai că unii despre care ai scris s-au recunoscut, chiar dacă nu ai dat nume. Că ai avut vecini ranchiunoși care nu ți-au mai răspuns la salut după, nu?

Da, de la unul de pe scara mea și doi de la altă scară. Mie mi-a crescut inima de bucurie, că însemna că citeau. Ba, mă citeau chiar și pe mine. Și eu, fără să dau nume, dar am povestit episoade pe care le-am văzut, la care am participat indirect. Adică felul în care un cetățean la un etaj mai jos de mine tranșa porcul în casa scării, chiar s-a întâmplat. O masă, de fapt, sunt două mese puse cap la cap, unul tranșa porcul. Altul a pus murături tot acolo, în scara blocului. Mirosea a oțet cumplit. Altădată, tot la etajul 3 – are o mistică a evenimentului festiv sau funerar –, erau două mese unite. La prima masă se serba ziua cuiva, la a doua era un parastas. Era ceva suprarealist. Și își mai împrumutau, adică cine era la petrecerea aniversară mai lua și de la parastas. Și acolo erau lucruri bune. Și eu treceam, urcam și mă apuca râsul. N-ar fi trebuit să mă apuce râsul, ar fi trebuit să pun să fiu un bun creștin și să spun: „La mulți ani!” și „Dumnezeu să-l ierte!”. Că așa spui la așa ceva. Și cred că am fost considerat arogant, ăla cu fumuri, ăla cu cărți multe, că unde-i carte multă e și prostie multă. Am aflat și asta, direct. tot de la un vecin, care mi-a zis: „Domnu Radu, unde-i carte multă e și prostie multă.” Și, într-adevăr, au fost doi sau trei, cred că trei, care nu mi-au mai răspuns la salut și care probabil că s-au recunoscut acolo. Deși eu nu-i numesc, dar bănuiesc că s-au recunoscut în felul în care scoteau televizorul pe spațiul verde din fața blocului, aduceau o ladă sau două de bere, învârteau și niște mici și se puneau pe făcut galerie, că juca România totuși. Adică, na, cu tricoul care învăluia burta așa, tricou mulat, cu repertoriul unei galerii adevărate, cu înjurături, cu câte o vecină care ieșea pe geam și zicea: „Mamă, are fiică-mea examen mâine.” „Da, duce-ți-vă… Să-și pună căști”. Ajungeai să crezi că fata era de vină că avea examen a doua zi, nu ei. Ei, sigur, se uitau la meci. Acum nu poți să te uiți la meci ca într-o catedrală, te uiți ca într-o tribună de fotbal.

 

Sunt exasperante episoadele astea, mai ales când se repetă.

Da, sunt ca armata. Acum te distrează, dar atunci îți vine să pui mâna pe pistol. Noroc că nu-l ai.

 

Scrii în prefaţa Noului ghid că, spre deosebire de Ghidul nesimţitului ediţia 2006, când luai lucrurile mai în glumă, în acest volum se simt stupefacţia, amărăciunea, revolta. Ce a generat această modificare a modului tău de a privi realitatea?

Nesimțirea de acum 20 de ani era o nesimțire care ținea de proasta creștere și de comportamente inferioare: de insultă, de măscărire a celuilalt, de lucruri de genul ăsta, care se întâmplă între locatarii unui bloc, între vecini, pe plajă undeva. Aici, odată cu pătrunderea în domeniul imposturii, în domeniul nesimțirii politice, în domeniul plagiatului, deja e altceva. Pentru că nesimțirea nu înseamnă doar un gest urât, nu înseamnă doar să-i dai brânci cuiva, să-l arunci din tramvai pe stradă. Nu, nesimțirea ține și de atitudini, ține de încălcarea unor principii, ține de încălcarea unor norme, ține de traficul de conștiințe. Astea toate compun un portret ceva mai amplu și mai complicat al nesimțirii.

Dar, în momentul în care vezi contraselecția – e cuvântul pe care îl folosește foarte des Gabriel Liceanu și în Strigoii noi, și în alte cărți ale lui –, în momentul în care vezi triumful contraselecției și în politică, și de multe ori în afaceri, și în divertisment, și în sport, în momentul când vezi cum se petrec lucrurile, sigur că nu te mai amuzi, dar te revolți, măcar ai acest drept ultim de a fi contrariat, de a fi revoltat, de a fi scârbit.

Sigur, lucrurile astea sunt ineficiente câtă vreme nu faci ceva ca să le micșorezi, că de oprit nu le poți opri. Eu, deocamdată, nu pot să fac altceva decât să scriu și să semnalez lucrurile astea. Ce poți să faci în momentul în care ai soarta Emiliei Șercan? Emilia Șercan, care este, am scris și eu în ghid, e un fel de Chingachgook din Ultimul mohican, care are scalpuri la centură. Sunt scalpuri de plagiatori. Ea are, metaforic, sute de scalpuri de genul ăsta. Și este măscărită și porcăită non-stop. De cine vrei și cine nu vrei, în frunte cu domnul Cristian Rizea. Acesta are niște postări la adresa ei de o obscenitate și de un prost-gust și de o libidinoșenie fără egal, după mine. Nu-i vorbă că și alții. Nu-i vorbă că mândra Poliție Română lasă să scurgă informații confidențiale. Nu-i vorba că ei se organizează operațiuni de kompromat Emiliei și așa mai departe. Păi cum sunt revolți? Te revolți pentru că ai de-a face cu un om care încearcă să apere cetatea, care încearcă să divulge niște forme de impostură, impostură lucrativă, pentru că toate doctoratele astea plagiate înseamnă bani în plus, nu înseamnă doar o silabă în cartea de vizită. Și toată lumea o înjură. Cu Academia de Poliție în frunte, cu domnul Rizea de care am spus, cu diverși domni și doamne. Și ea ajunge să fie personajul negativ. Ea care se ocupă cu vânătoarea de impostori și de plagiatori și de nesimțiți. Ea este buba, nu ei. Ei s-au coalizat, au făcut masă critică și acum trag în Emilia din toate pozițiile. Te revolți? Te revolți, sigur.

 

„Este în același timp o societate permisiv-relativizantă”

La ceea ce vezi, raportându-ne doar la acest caz, dar sunt multe altele, înclin să cred că suntem o societate bolnavă. Așa, în mare vorbind sau în cea mai mare parte a ei, nu vreau să generalizez, dar e o mult prea mare parte a populației care e afectată până în fibră…

Da, e o societate care are bube și hibe, da, nici eu n-aș generaliza, nu e toată așa, dar este în același timp o societate permisiv-relativizantă, să zic așa. Încă auzi foarte des refrene de genul: „Hai, mamă, că n-au omorât pe nimeni.” Ce dacă ai furat niște citate, le-ai luat de acolo și ai zis că sunt ale tale? Păi cine mai ține minte dacă era cu ghilimele pe atunci? Victor Ponta așa a spus că în perioada aia nu se foloseau ghilimele.

Asta e societatea relativizantă, care îngăduie asemenea lucruri, care se activează imediat pe cauze mici și pe cauze pentru care nu merită să lupți, dar care, în situațiile grave, tace, se uită în altă parte sau dă din umeri. Datul din umeri n-a ajutat pe nimeni niciodată.

 

Crezi că avem remedii la îndemână? Şi nu mă refer la remedii pentru tratatea nesmiţirii, ci pentru “imunizarea” împotriva comportamentului nesmiţiţilor. Că nu ne putem închide în bule, decât bule virtuale. Eşti pesimist, resemnat, optimist?

Nici resemnat, nici optimist. Optimist nu sunt, că n-aș avea motive. Dacă aș avea un grăunte de optimism, el ar avea de-a face cu acele softuri care detectează plagiatul. Hai să zicem că alea reprezintă un punct câștigat, că sunt un instrument cu care poți amenda impostura, poți să o scoți la lumină mai ușor și, pe urmă, să o expui. Deși ți se va spune: „Păi ce facem, public shaming?” Păi evident că public shaming. În fața unui furt de nivelul ăsta, ești dator să faci public shaming. Dar altfel, pentru proaste maniere, pentru proastă creștere, pentru telefon, reel-uri ascultate la maximum în metrou, în tramvai, materiale de pe TikTok, n-ai ce să faci. Poți, sigur, să aplici amenzi. Poți să faci o propunere în sensul ăsta, ea nu va trece. Aș spune: „Dom’le, nu-i bibliotecă, e metrou. Păi acum ce facem, ne comportăm toți ca la cimitir pentru că vrea el să citească?” Deci asta ar fi un demers sortit eșecului. Nu prea ai ce să faci. Aici poți să speri că exemplul personal al cuiva ar putea stimula pe altcineva să-și modifice comportamentul. Atât. Altceva eu nu văd.

 

Recomandări de lectură: 

• Radu Paraschivescu: „Civilizaţia cuvântului pare în impas”
• Radu Paraschivescu: „O Românie condusă de cuplul politic Simion-Georgescu ar fi un coşmar”