Radu

Radu F. Alexandru. Sursă foto: Contributors

E unul dintre puținii oameni cu care orice conversație m-a îmbogățit. Avea un fel atent și reflexiv de a lua în considerare o problemă sau un aspect pe care-l discutam, de-a o plasa în context, de-a o descompune în elementele ei definitorii și de-a o recompune la nivelul semnificațiilor. Era unul din oamenii care reușeau să-și înțeleagă interlocutorul de așa manieră că-i sporeau gândul și-l îndemnau la mai mult.

Ne-am cunoscut grație Contributors.ro și această întâlnire a gândurilor e încă unul din darurile pe care mi le-a adus prietenia cu Lucian Popescu. Era în 2014 și Radu a publicat (sub titlul „Leiba Zibal nu-i jidan…”) o lectură la filmul Ida a lui Pawel Pawlikowski. I-am răspuns – la comentarii – cu gândul meu despre film. El a obiectat la răspunsul meu, iar eu mi l-am nuanțat. Interpretările noastre erau diferite, dar nu erau străine și, mai mult decât orice, mi-a atras atenția grija lui de a lua în serios un alt punct de vedere și de-a păstra împreună – aș îndrăzni să spun: într-un drum solidar – sensuri deosebite.

Lucrurile acestea vorbesc despre om; chiar așa era: te asculta cu o rară atenție, îți punea acele întrebări care-i permiteau să se orienteze în problema ta și, apoi, îți restituia gândul propriu luminat de o înțelegere profundă și discretă. Pornind de la discuția – de pe platformă – despre filmul polonez am schimbat adrese de mail, numere de telefon și, când am ajuns prima dată în Capitală, ne-am întâlnit. Ne întâlneam mai mereu într-o cofetărie – îi plăcea cea din spatele Ateneului, de vis-à-vis de Jockey Club – unde mă răsfăța (sau ne răsfăța, când era și soția mea cu noi) cu bunătăți numai de el știute. De atunci, din 2014, și până în primăvara aceasta ne-am întâlnit de câte ori am venit la București.

Atunci când ne-am scris nu-mi era un necunoscut. E drept, nu-i citisem proza sau teatrul, dar era prezent în publicistica noastră de opinie și – mai ales – îl văzusem și-l ascultasem atunci când, imediat după Revoluție, ne-a dat la Televiziune „Ora filmului politic”, probabil cea dintâi lecție de meditație asupra totalitarismului din lumea noastră. Îmi vin în memorie mai ales Mărturisirea lui Costa Gavras și Danton-ul lui Andrzej Wajda. Cine-și mai amintește știe că filmul era urmat de o dezbatere cu câte un invitat (și acolo am văzut, în acele prime luni de liberatate, câteva din marile nume ale culturii noastre), care analizau problema, mizele ei, felul în care se desfășura și concluziile. A fost, atâta vreme cât a durat – căci emisiunea a fost întreruptă brutal („la cererea unui grup de cetățeni din Valea Jiului”!) după câteva luni – un fel de școală paralelă, mai bună și mai eficientă decât cea, în bună măsură inerțială, pe care-o perpetua sistemul de învățământ. Mai nou, prezenta Telecinemateca, aducându-ne în case filmele populare ale anilor ’50 – ’80, cele care au fasonat un soi de mental al idealurilor, al onoarei și al curajului. Atunci când vorbeam, părea pătruns de o luciditate grea; alegerile filmelor pe care le transmitea Televiziunea ne arătau un om ce păstra încă sensul unor virtuți pe care mișcarea lumii în care suntem prinși ne-a făcut să le uităm.

E unul dintre puținii oameni cu care orice conversație m-a îmbogățit. Avea un fel atent și reflexiv de a lua în considerare o problemă sau un aspect pe care-l discutam, de-a o plasa în context, de-a o descompune în elementele ei definitorii și de-a o recompune la nivelul semnificațiilor. Era unul din oamenii care reușeau să-și înțeleagă interlocutorul de așa manieră că-i sporeau gândul și-l îndemnau la mai mult. Fiecare din discuțiile noastre a lăsat urme în mine și după fiecare, meditând la cele despre care am vorbit, am văzut mai bine lucrurile asupra cărora ne oprisem. Nu era un confesiv, însă – uneori – povestea diverse episoade din trecut, câteodată cu un umor detașat, alteori cu concentrarea pe care-o presupun lucrurile mereu prezente în gând. În anii de început ai prieteniei noastre avea răspunderi publice și, îmi amintesc, ne-a luat odată la Muzeul Național de Istorie, despre a cărui stare și despre ce se putea face pentru a schimba lucrurile a vorbit îndelung cu domnul Oberländer-Târnoveanu. Amândoi aveau o înțelegere clară a situației, erau animați de bune intenții, hotărâți să întreprindă ceva pentru a reda Muzeului menirea lui și au conturat liniile unui memoriu detaliat asupra problemelor ce puteau fi rezolvate. Un evreu și cu un neamț încercau să facă ceva – care atunci părea fezabil – pentru istoria noastră. Dar patrioții de tribună (de la nivelul „instanțelor de decizie”) la care va fi ajuns memoriul lor îl vor fi îngropat definitiv, alături de multe altele, în cenușiul indiferenței ce plutește peste instituțiile noastre centrale.

Mi-a dăruit cu drag fiecare din volumele de teatru pe care le-a publicat după 2014 și mi le-am pus de-o parte, cu gândul de-a le citi în liniște. Acum, iată că le-a venit vremea. Citindu-le e ca și cum i-aș asculta, din nou, vocea. Singura dată când am îndrăznit a scrie un text liber (nu știu cât de literar), lui i l-am dedicat. După ce l-a citit, m-a sunat, așa cum mă suna adesea. Și nu trebuia să aștept până la sfârșit, la acel „Vă îmbrățișez” cu care se terminau toate conversațiile noastre în eter pentru că – din primul moment – vocea lui mă îmbrățișa cu prietenie și înțelegere.

Dragă Radu, tu m-ai învățat că dincolo de dialogul cuvintelor e – mai adânc – dialogul tăcerilor. Și totuși, și totuși, de câte ori mă voi gândi la tine voi spera că telefonul va mai suna odată și vom povesti iarăși, ca-ntotdeauna.

Te îmbrățișăm!

Articol publicat și în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News