Un stăvilar
Nicolae Manolescu. Foto: Zoltan Lorencz
De fiecare dată când moare o mare personalitate, se prăbușește un stăvilar. În 23 martie 2024 s-a petrecut o astfel de catastrofă. Zgomotul ei ne asurzește, iar ecourile se vor auzi multă vreme. Da, s-a prăbușit un baraj, probabil ultimul mare maestru al criticii literare române de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Afirmația că Nicolae Manolescu e, alături de Titu Maiorescu, E. Lovinescu și G. Călinescu, unul din cei patru mari piloni pe care se sprijină literatura română a devenit un truism. A trăit cel mai mult dintre cei patru și a beneficiat de o influență care s-a întins pe durata a aproape șase decenii. Ierarhiile literaturii române arată așa cum le-a stabilit Nicolae Manolescu, în directă descendență maioresciană, cu acel formidabil pariu pe primatul esteticului. În asta a constat lupta de o viață a lui Nicolae Manolescu: în apărarea valorilor, în păstrarea normalității și în bararea drumului impostorilor. Toate acestea sunt astăzi primejduite. Prin apele învolburate, normalitatea și valoarea vor fi asediate cu o sălbăticie și mai nerușinată, știind că, de-acum, cel mai important protector al lor nu mai există.
Marea vocație a lui Nicolae Manolescu a fost – ca și a lui Maiorescu – aceea de constructor. A pus în mâna a generații și generații de studenți și doctoranzi flacăra incandescentă a cunoașterii. A construit instituții și a inițiat direcții în cultura română. A inventat un partid politic de-o frapantă modernitate într-o societate românească incapabilă să-și digere pulsațiile pre-moderne. A înfruntat torentele furtunoase ale inamicițiilor, geloziilor și releicredințe conducând cea mai importantă revistă culturală din România. A contribuit decisiv la afirmarea celor mai cunoscute nume din literatura română a ultimei jumătăți de veac. A polemizat. Dar mai ales a edificat. Văd în toate acestea, așa cum am mai spus-o când marele critic a împlinit 80 de ani, „secretul carierei mirifice a lui Nicolae Manolescu, care constă în amestecul de improbabil de făptuit, de proiect și de împlinire roditoare a gândului”.
Și-a asumat, ca nimeni altul, truda necruțătoare de a susține, decenii în șir, cea mai citită rubrică din revistele la care a colaborat: aceea a cronicii literare. A muncit la o istorie a literaturii care a fixat pentru multe decenii de aici înainte canonul literaturii române. S-a ridicat, cu o măiestrie incomparabilă, în sferele teoriei literare. Atunci când, în 1996, am alcătuit o antologie a creației sale de până în acel moment, cu titlul Totul despre Nicolae Manolescu, mi-am pus, la trimiterea volumului la tipar, întrebarea: „Ce ai învățat tu de la Nicolae Manolescu?” Răspunsul a venit instantaneu: „Totul!”
La apariția unui volum pe care i l-am dedicat, spuneam despre domnul Nicolae Manolescu: „L-am citit săptămânal (și uneori zilnic) vreme de o jumătate de veac și am învățat din scrisul domniei sale ce înseamnă literatura și cum trebuie înțeleasă. N-am fost cel mai bun ucenic, dar măcar am scuza că m-am străduit.” N-am obosit să mă străduiesc nici în acești din urmă ani. Și știu că de acolo unde s-a dus pentru a-i întâlni pe uriașii săi antemergători, pentru a completa careul cariatidelor definitorii ale apărătorilor literaturii române, m-ar mustra dacă n-aș face-o, alături de colegii și prietenii mei, și de aici înainte.
Articol publicat şi în Revista Orizont (martie 2024)
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
