Omul alienat instituțional

Omul alienat instituțional, pe scurt, instituționalizat și, în consecință, dezumanizat, devine în timp o imensă pacoste pentru instituția pe care, reprezentând-o și, imaginar, slujind-o, o compromite și vulnerabilizează grav din interior. 

Prin autismul său instituțional, prin acțiunile sale lipsite de imaginație morală, preponderent butaforice, dar mai ales prin influența nocivă la vârful instituției pe care o înstrăinează de realitate, instituționalizatul expune propria instituție criticilor externe, fie și parțial justificate, sau interne, total detestate.

Unul dintre scopurile prioritare ale instituționalizatului va fi, desigur, îndepărtarea din instituție a oricărui adversar al ideologiei sale menite să „apere” instituția de cruda realitate. Tipic „gândirii” de tip totalitar care se exprimă exclusiv în clișee și slogane debitate impersonal. Inițiativele instituționalizatului ignoră programatic lumea exterioară pe care o suspectează aprioric de adversitate, inducând instituției paralizantul complex al „cetății asediate”.  Cultivat, acesta adâncește la rândul său prăpastia dintre instituție și lumea reală. Instituția e decuplată astfel chiar de rațiunea ei fondatoare (slujirea binelui public) și de societatea însăși din care continuă să facă  parte, dar cu care, în lipsa realismului și a autorității, nu mai poate dialoga.

Instituționalizatul devine rapid autarhistul perfect. Fanteziile lui autocratice, hrănite de utopia unei credibilități inepuizabile, fac din acest individ depersonalizat un factotum aflat în treaba nu prea  dificilă a deraierii instituției de pe calea care a consacrat-o. Instituționalizatul ajunge „omul fără însușiri”, robotul rece al instituției pe care el crede că o slujește chiar în timp ce, prin influența falsificatoare operată la vârfului ei, o îndreaptă previzibil spre naufragiu. Acesta survine la capătul învrăjbirii instituției cu societatea saturată de sfidare, dar care, susține instituționalizatul, nu poate înțelege finele mecanisme interne și funcționarea în sine a instituției. Scuza deja uzată a perseverării atotștiutoare într-o mare și costisitoare eroare.

Instituțiile, cum știm toți, în afară de tristul personaj al acestui prea lung text, nu au suflet. Ca vagi entități juridice și administrative, ele sunt chiar opusul persoanei vii, vertebrate de demnitate. Identificarea irațională cu ele pustiește mintea și sufletul celui care, între omul real și entitatea birocratică, între adevărul care nu trebuie ascuns și minciuna ambalată în apologie, între dialog și monolog, între creștinism și religiozitatea individualistă, între credința ideologizată și încrederea-credință în Adevărul care eliberează, alege, sub imperiul zelotismului ermetic, mereu greșit. Instituționalizarea persoanei reduse astfel la individul angajat în lupta oarbă pentru „binele” instituției suprapuse, nu integrate comunității de persoane pe care are datoria să o slujească, este, alături de corupție, răul cel mai mare pe care îl poate cocoloși o instituție.

Erodarea actuală și fără precedent a credibilității și autorității instituțiilor are varii cauze în societatea pluralismului, relativismului, individualismului și secularismului ce nu pot fi ignorate decât de ignorantul om instituționalizat. Cea mai mare, însă, rămâne sabotarea lor din interior prin greșita poziționare față de exterior. Implozia utopiei infailibilității și intangibilității personale și instituționale în distopia realității abandonate care se întoarce în galop, face parte din natura mereu logică a lucrurilor de sub soare.

„Lupta cea bună” ar fi aceea care să vizeze îngrijorat scăderile instituțiilor și căderile celor ce le reprezintă, dificila recuperare a personalismului ca substanță a relațiilor din sfera publică, recuperarea pierdutei autorități instituționale și deschiderea spre oamenii în carne și oase care, ca cetățeni, au natural nevoie de ea, nu sporirea gradului de birocratizare și autarhism, nu privilegierea celor instituționalizați și alegerea lor ca sfetnici insinuați în cercurile puterii.

Binele, spre deosebire de rău, crește doar în preajma adevărului, nu a ideologiei intrinsec mincinoase. Binele real nu trântește ușa în nasul interogației asupra naturii sale deloc subînțelese astăzi, nu dă cu pumnul în masa necesarului dialog și cu bâta în balta nu neapărat tulbure a așteptărilor publice. Binele autentic, cum observa cineva, nu e mai puțin interesant decât răul, dar acesta e mai ușor de povestit și mai captivant pentru omul zilelor noastre. Acesta, însă, nu va întârzia să îl și denunțe, aruncându-l în fața inutil mirată a instituției care îi privilegiază exact pe cei ce, ca actuali „parabolani”, o ruinează.

Datoria supremă a unei instituții este ieșirea în întâmpinarea omului care vine spre ea, nu retragerea în utopia „slujirii” acestuia de la distanța impusă de aroganța ridicolă a „prinților” ei instituționalizați. Printre datoriile personale esențiale rămân onestitatea morală și intelectuală, păstrarea spiritului critic și a libertății prin evitarea oricărei forme de înregimentare, protejarea minții de orice formă de ideologizare, mărturisirea și apărarea adevărului cu orice preț. Neuitarea Lui.  Refuzul abdicării și capitulării morale.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News