Undele libertăţii noaste

Sunt uneori întrebat când am început colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Este vorba de decenii de colaborare frecventă, regulată. Am fost colaborator permanent, nu ocazional. Am deţinut rubrici. Am avut, cum se spune, un public. Securitatea mă consideră “un element extrem de primejdios”.

Nu eram mulţi cei care, sub nume propriu, să scrie săptămânal despre natura reală a dictaturii comuniste. Despre trecutul sângeros al pseudo-elitei, despre agenţii sovietici din anturajul lui Dej, despre vendetele de la vârf, despre Marea Minciună şi efectele ei nefaste în filosofie, sociologie, disciplinele umaniste în genere. Faptul că, paralel cu activitatea mea pe unde scurte, îmi urmam cariera academică şi publicistică vestică îi scotea şi mai tare din minţi pe cei numiţi de Monica Lovinescu “trepăduşi de Curte Nouă”. Sunt unii care încearcă prezentarea transmisiunilor radiofonice occidentale drept echivalentul propagandei comuniste. Din proprie experienţă pot afirma că nimeni nu mi-a impus vreodată ce şi cum să scriu. Repet, vorbesc despre sute de articole.

Proiectul s-a născut la New York, în noiembrie 1982, când jurnalistul Liviu Floda (cunoscut sub pseudonimul radiofonic Andrei Brânduş) m-a prezentat directorului Departamentului Românesc, istoricul Vlad Georgescu, aflat la o conferinţă. Ne-am întâlnit la biroul new-yorkez al radioului, 1775 Broadway. Aveam câţiva amici comuni. Am discutat posibile teme pentru contribuţiile mele. Mi-a spus că angajările sunt îngheţate. I-am răspuns că nu doresc să-mi “profesionalizez” condiţia de exilat şi că mă interesează o carieră academică americană. Adică, exact ceea ce mi se refuzase în România. Am explorat în textele mele agonia filosofiei în România lui Ceauşescu, suferinţele sociologiei, am ripostat aberaţiilor protocroniste, am examinat crizele comunismului mondial, revizionismul neo-marxist, neoconservatorismul în perioada Reagan. Regimul de la Bucureşti urmărea să permanentizeze izolarea, autarhia intelectuală, sentimentul că suntem uitaţi de lume şi de istorie. Mi-am propus să contracarez, împreună cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Emil Hurezeanu, N. C. Munteanu, această strategie a mancurtizării, să dejoc această mişelie anticulturală.

Primul text, în două episoade, era intitulat “Nicu Ceauşescu şi scenariul socialismului dynastic”. S-a transmis în februarie 1983. “Delfinul”, pe care-l cunoşteam de la şapte ani, fusese “ales” prim-secretar al CC al UTC. Devenea automat membru al guvernului ca ministru al Tineretului. Am văzut recent secvenţe de la acel congres. În deschidere, a vorbit “al bătrân” – aceleaşi stereotipii verbale, aceleaşi exhortaţii răguşite. Nicu, în spate, în prezidiu, aplauda mecanic. Îi vine rândul să vorbească. Aplauze, ovaţii. Dă din mâna plictisit. E acolo din datorie, nu din plăcere. Am făcut o captură. “Prinţişorul” nu e nici măcar amuzat.

Au urmat zeci, chiar sute de eseuri transmise la Europa Liberă, vizitele la München, întâlnirile cu Vlad, la Washington. Citeam zilele trecute despe străduinţa Securităţii de a-l compromite pe Vlad. Foloseau pseudo-reviste pseudo-anticomuniste în care se publicau texte calomnioase produse în laboratoarele generalului Stamatoiu. M-am “bucurat” şi eu de campanii de o perfidie neţărmurită. Scrisori de ameninţare cu moartea semnate “Comandamentul Dumnezeu şi Patrie”.

Aveam rude apropiate în România, nu mi-a fost uşor sufleteşte, dar ştiam că regimul se întemeiază pe minciună, pe mistificarea trecutului şi pe himere ideologice. Am scris exact pe aceste teme. Loveam, cred, unde îi durea cel mai tare. Colaboram, de două ori pe lună, şi la emisiunea de la Washington a lui Nestor Ratesh. Multe dintre textele mele au apărut strânse în volume după 1990. Arheologia terorii a avut două sau, poate, trei ediţii.

În 2006 mi-am citit dosarul de la CNSAS. Securitatea făcuse o fixaţie pe ipoteza (complet hazardată) că aş putea deveni adjunctul lui Vlad Georgescu. Eram urmărit atent în State, se trimiteau rapoarte detaliate despre intrventiile mele publice la New York, Philadelphia şi Washington. Articolul meu “Ceausescu’s Socialism”, apărut în ianuarie 1985 în revista Problems of Communism, a circulat confidenţial, în traducere românească, la cel mai înalt nivel.

Unii s-au ferit să ia atitudine publică împotriva demenţei din ţară. Au fost destui care îmi spuneau că-mi pierd vremea cu chestiuni româneşti. Ştiam însă că pentru mine şi atâţia dintre apropiaţii mei emisiunile Europei Libere fuseseră un colac de salvare mentală. Un leac împotriva sufocării. Cu gândul la cei care trăiau în acea dictatură a ticăloşiei, a fărădelegiii şi a imbecilităţii, am ţinut să nu tac. Am apărat spiritul societăţii deschise împotriva primitivismului, pompierismului şi provincialismului.

• Recomandare de lectură: Gabriel Liiceanu: „Ce făceau Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca la Paris era un joc cu viața și cu moartea”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News