Moarte benzii desenate!

Phoebe Gloeckner e o autoare de benzi desenate cu oarecare faimă în Statele Unite și în lume. Ilustrațiile ei cu teme medicale au făcut furori – ca, de altfel, și unele din romanele grafice, extrem de ofensive tematic și originale ca tratament vizual. Nota distinctivă a cărților sale e îmbinarea de proză, ilustrații și benzi desenate. Pendularea necontenită între textul literar și cel vizual i-a asigurat un loc aparte în rândul a ceea ce unii exegeți au numit „a opta artă“.

De inspirație autobiografică, multe din lucrările ei prezintă într-un mod lipsit de prejudicii și indiferent la taboo-uri, tipic generației punk, o realitate sufletească zbuciumată, în care uzul de droguri și abuzul de alcool sunt mediul firesc de existență. A Child’s Life and Other Stories, cartea ei din 2000, a fost acuzată de pornografie și interzisă spre vânzare în unele orașe din California. Importul în Franța și Marea Britanie a fost, de asemenea, interzis.

E vorba, așadar, de o artistă controversată, care și-a făcut din provocare o modalitate de creație și din înfățișarea dezinvoltă a unor situații pe muchie de cuțit un stil. M-am mirat să aflu că această artistă dezinhibată e și profesoară. De câțiva ani, ea predă la Michigan University Stamps School of Art & Design. M-am mirat mai puțin, cunoscându-i antecedentele, că a intrat în conflict cu studenții. Și asta – culmea! – nu pentru că ar fi făcut ceva ieșit din comun, ci pentru că locul în care își desfășoară activitatea se află la antipodul lumii imaginate de ea. Mediul universitar actual e unul al suspiciunii, al anulării nuanțelor și al resentimentului. În mult prea multe cazuri, procesul didactic se reduce la vânarea abaterilor profesorului de la carta noului iezuitism cu nuanțe comunisto-fasciste. A cenzura, a interzice, a elimina reprezintă triada ucigașă care domină viața academică americană. Oricine transgresează liniile ferm conturate ale ipocriziei și urii față de opiniile neconforme cu dogma va fi reprimandat cu violență. În idiosincrasica lume a campusurilor occidentale nu e loc pentru disidență, viziuni alternative și curaj artistic. Urechile ultra-sensibile ale unei generații virusate de teoria critică rasială și filosofia extremistă woke detectează și cea mai firavă îndepărtare de la învățăturile însușite cu cărțile lui Marx în stânga și cele ale lui Mao și Hitler în dreapta.

Cazul lui Phoebe Gloeckner e pilduitor pentru ceea ce se întâmplă atunci când rațiunea e înlocuită de fanatism și realitatea e privită prin lentilele ideologiei extremiste. Rezultatul nu poate fi decât unul rău-prevestitor pentru societatea în care mentalitatea celor ce au cenzura în ADN se va generaliza. Vina lui Phoebe Gloeckner a fost să-și imagineze că are de-a face cu adulți capabili să-și folosească discernământul. În fapt, ea a intrat în vizorul unor ideologi rudimentari, setoși de sânge și capabili s-o urmărească până la capătul pământului. Uluitor e pretextul care a atras mânia studenților de la Michigan. Propunându-și să le dea un exemplu de creare a iluziei vizuale și a spațiului tridimensional în banda desenată, profesoara le-a prezentat, în cadrul cursului ținut pe Zoom, prima pagină a unei povestiri grafice a lui R. Crumb, fondatorul publicației „Weirdo“ și unul dintre cei mai mari autori americani de benzi desenate. (Pentru iubitorii de muzică, el a creat coperta faimosului disc al lui Janis Joplin, Cheap Thrills, unde cântă alături de Big Brother and the Holding Company). Pagina cu pricina, din albumul A Gurl, nu are nimic ofensator. Cele trei imagini înfățișează o fată care privește pe geam, constată că nu trece nimeni pe stradă și își schimbă poziția corpului, astfel încât întreaga ei greutate stă pe piciorul drept. Asta e tot.

Problema n-au constituit-o, în primul rând, desenele ca atare, ci autorul lor. Luându-și informațiile de pe Internet, studenții au avertizat-o prompt pe profesoară că sunt șocați, deoarece Robert Crump fusese cândva etichetat drept „rasist“ și „misogin“. Drept urmare, simplul fapt de a-i privi desenele îi „rănea“. Habar nu aveau de locul ocupat de Crump în istoria benzii desenate mondiale și de valoarea creației sale. Pentru ei, tot ce nu se conforma dogmelor puritanismului de campus trebuia eliminat cu brutalitate. Profesoara a înțeles lecția și s-a străduit să cruțe sensibilitățile exacerbate ce păreau să aparțină mai degrabă unui pavilion din spitalele de psihiatrie decât facultății de arte.

Lucrurile au luat o turnură grotescă atunci când, pregătindu-se să vorbească despre benzile desenate de underground și restricțiile impuse de autoritățile publice din anii 1950-1960, a lăsat să ajungă, neintenționat, la studenți coperta unei serii intitulate Young Lust (Pasiune sexuală tinerească). Episodul cu pricina prezenta „o poveste de dragoste în China comunistă, în timpul Revoluției Culturale. Intriga, dedicată lui Ju Yang, unul din sprijinitorii de început ai lui Mao, care ulterior l-a trimis la închisoare, e o critică îmbibată de umor a metodelor de control al comportamentului oamenilor de către guvernarea comunistă“, notează Phoebe Gloeckner.

De data aceasta, reacția studenților a fost radicală: „De ce ne arătați aceste imagini încă și mai rasiste?“ În opinia unuia dintre ei, coperta înfățișa o „femeie asiatică sexualizată“. Nu conta că în imagine se găsea și un bărbat asiatic și nici că amândouă personajele râdeau fericite, ceea ce sugera că era vorba de o acțiune consensuală. Alertată, ba chiar panicată de situația creată, profesoara le-a recomandat studenților să vizioneze un documentar dedicat lui Robert Crump, în speranța că vor înțelege contextul în care au creat artiștii folosiți pentru a ilustra evoluția benzii desenate americane. Dacă studenții au reacționat isteric în fața unor banale imagini, mă întreb ce vor face atunci când se vor trezi în idilicul lor campus cu un grup de soldați chinezi care-i vor privi prin cătarea puștii. Deocamdată, sunt mari maeștri în tehnicile super-rafinate inspirate de filosofia intolerantă și exterminatoare a lui Marx. Crescute în cultul suspiciunii, personajele despre care vorbesc sunt avatarurile inflexibililor comisari politici sovietici și ai siniștrilor cenzori naziști.

Rezultatul n-a fost cel scontat. Imediat după curs, studenții au creat un grup de discuție intitulat „R. Crumb Hate Corner“. Titulatura nu lăsa nici un dubiu că studenții instigau la ură contra artistului. Pagina de deschidere conținea și o fotografie a lui R. Crumb, deasupra căreia au scris cu litere roșii „Punk bitch“ („Curvă punkistă“) – cuvinte care i se adresau, însă, cât se poate de direct, și lui Phoebe Gloeckner. Dialogurile purtate de studenți pe parcursul unui întreg semestru arătau că ținta nu era Robert Crumb, ci chiar profesoara lor. Câțiva dintre ei, care nu împărtășeau convingerile colegilor, i-au adus acesteia la cunoștință ce complotau membrii grupului: „Mă pândeau, așteptând să fac un pas greșit, astfel încât să mai adauge muniție documentului pe care îl pregăteau, «Plângeri împotriva lui Phoebe». Doi dintre informatorii mei mi-au arătat o captură de ecran în care era prezentat planul prin care urma să fiu reclamată administrației școlii de artă. Una din afirmații m-a șocat: «Hai s-o facem cum trebuie. Am dat greș cu celălalt profesor – hai s-o facem pe asta ca la carte“. Am dedus de aici că încercaseră să-l acuze și pe un alt profesor, dar planul nu le-a reușit. Acum încercau să mă înșface pe mine.“

Au urmat, în ordine: o listă de întrebări referitoare la acuzații formulate de o jurnalistă de la un ziar studențesc, „The Michigan Daily“, precum „expunerea studenților la materiale rasiste“ și „demonstrarea faptului că sunt rasistă pentru că am confundat două nume“ – această din urmă imputare se referea la faptul că în cursul unei conversații greșise numele a doi studenți de origine latino; o întrevedere privată cu decanul facultății, la solicitarea profesoarei, din care a înțeles că administrația n-o va apăra, oricât de absurde ar fi fost acuzațiile; refuzul studenților de a mai urma cursurile ei. Mai mult de-atât: atunci când l-a invitat, prin Zoom, la una din expuneri pe Casanova (Nobody) Frankenstein, un artist negru nonconformist, reacția studenților a fost fioroasă: acesta a fost acuzat și el de rasism, împreună cu complicea lui, profesoara. Mai grav încă, artistul comisese și păcatul de a fuma! Nicotina inhalată de acesta la 2000 de kilometri afectase profund mimozele de la Michigan University.

Drept consecință, Phoebe Gloeckner a fost chemată în fața Oficiului de Echitate Instituțională și interogată într-un stil Gestapovist. Ulterior, o altă audiere: la Oficiul de Diversitate, Echitate și Incluziune, în cadrul căreia profesoara a menționat și comportamentul agresiv al studenților, incitator la ură împotriva unui artist. Chestiunea a fost considerată fără importanță. În lipsa unor probe concludente, acuzata a fost, totuși, exonerată.

Dar studenții nu s-au lăsat. În anul universitar următor, adică cel actual, atacurile au reînceput. Ele au vizat, de data aceasta, viața ei privată. I s-a interzis să țină o cuvântare la deschiderea unui simpozion și i s-a anulat o expoziție. A devenit ținta atacurilor ziarului studențesc pentru motive elucubrante. Trecută prin toate aceste experiențe, ea se întreabă: „Mai e oare posibil să fii un artist în climatul de restricții tot mai numeroase din universități? Mai e oare posibil să predai istoria artei?“

N-aș fi evocat acest nou caz al dezastrelor provocate de acțiunea corozivă a corectitudinii politice dacă n-aș fi simțit că ele încep să vizeze și mediul universitar din România. Cum am mai spus, komisarii sunt deja printre noi. Urmează victimele.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News