Miezul, haloul (3)

În mod paradoxal, Thanks for the Dance, un album al absenței, confirmă cu acuitate o prezență: e ca și cum Leonard Cohen ar fi printre noi, oferindu-ne încă unul din produsele lui îndelung cizelate (Adam Cohen folosește cuvântul la propriu: „dăltuite” /,„chiseled”). Liniare, monotone, atente să nu iasă din matca atent construită a creației anterioare, cântecele au acel aer de familiaritate care echivalează cu stilul.

 

Într-adevăr, ce ar fi ele fără amprenta resimțită în fiecare întorsătură de propoziție și în rostirea atât de precis-derutantă a oricărei silabe? Și aici, importanța textelor e covârșitoare. Ba chiar, la modul propriu, primordială, în sensul că ele au existat înaintea muzicii. Ascultându-le, ai uneori senzația că ar fi fost la fel de melodioase și fără acompaniamentul instrumentelor și fără existența în spatele lor a unei orchestrații.

Ca toate celelalte albume din ultimul deceniu ale lui Leonard Cohen, și acesta e unul minimalist. Descărnat, redus la consistența unui schelet, el mizează pe sugestie și pe efectul hipnotic al dialogului stabilit între text și muzică. Adeseori, cuvântul și sunetul par să stabilească un dialog ce nu are nimic de-a face cu arta – implicându-se într-o relație de complicitate ce trece dincolo de convențiile creației. Ele se contopesc, formând un corp aparte, straniu, asemenea unei ființe venite dintr-o altă lume. Luminiscente, construind o geometrie ce abolește regulile și nesocotește consecințele, supra-efectele dialogului intern alcătuiesc partea de magie a unui spectacol în care se părea că toate lucrurile fuseseră deja văzute și auzite. Ele sunt etape dintr-un pelerinaj liric ce continuă neabătut pe trasee bătătorite în multe nopți de suferință, spaimă, durere, derută și inspirație.

Așa cum am menționat deja, Thanks for the Dance conține nouă piese ivite deodată cu cele care alcătuiesc materia albumului You Want It Darker sau la scurtă vremea după aceea. Din acest punct de vedere, continuitatea e desăvârșită. Suntem invitați să vizităm același univers de nevroze, regrete și frustrări care au marcat întregul parcurs creator al lui Cohen. Discul debutează cu o interogație implicită: What Happens to the Heart / Ce se întâmplă cu inima. Ea instituie regimul dubitativ, marcat de incertitudini și angoase sub semnul căruia stă întregul. Orchestrația, de data aceasta dinamică, are rolul de a crea un contrabalans la scenariul depresiv gândit ca o echivalență lirică a apocalipsei. Reapar temele singurătății, inutilității și extincției inevitabile. Cuvintele-cheie sunt aici „I had no trouble betting / On the flood against the arch“ / „Nu m-am simțit stânjenit să pariez / pe potop împotriva arcei“ [lui Noe]. E vorba, așadar, de o tragedie asumată, alcătuită dintr-un șir de renunțări și coborâri de pe piedestalul înaltelor simboluri ale existenței.

Piesa devine, astfel, o de-construire a modelului comportamental comun, alcătuit din stereotipii și arareori, aproape niciodată, din revelații. Însăși arta e reflexul unei munci stăruitoare, fără nimic eroic ori sfânt în ea, deși, admite artistul, sursele lui de inspirație au fost religia și filozofia. Identitatea e rezultanta unui demers pur teoretic, desfășurat pe două dimensiuni: „meeting Christ and reading Marx” / „întâlnindu-l pe Isus și citindu-l pe Marx“. De la primul a învățat credința, de la celălalt necredința, manifestată într-o viziune dezabuzată, relevată de privirea ce contemplă un peisaj post-apocaliptic: „Now the angel’s got a fiddle/ The devil’s got a harp/ Every soul is like a minnow/ Every mind is like a shark./ I’ve broken every wisdom/ But the house, the house is dark/ I care but very little/ What happens to the heart.” / „Îngerul are o vioară/ Și diavolul o harfă/ Sufletul e o plevușcă/ Și mintea un rechin/ Am spart toate ferestrele/ Dar casa e tot întunecată/ Așa că-mi pasă foarte puțin / Ce se întâmplă cu inima.“

Recunoașterea înfrângerii e, prin urmare, consecința unui șir de războaie dinainte pierdute, a unor eșecuri suferite în serie. Seninătatea acceptării verdictelor induce o senzație de neliniște și nesiguranță. Dar, printr-o răsturnare meșteșugită, peisajul se dovedește a fi altceva decât o confruntare a contrariilor. Inima devine obiectul-cult al unei disperate căutări a absolutului. Nu mintea, nu rațiunea, ci inima e responsabilă pentru nenumăratele decizii greșite ale individului. În final, aflăm cauza tuturor acestor eșecuri. Artistul a fost învins de fiecare dată nu pentru că a ales tabăra greșită, ci pentru că idealul era prea înalt pentru minuscula satisfacție de a-l lăsa pe individ să gândească cu propria minte: „I was handy with a rifle/ My father’s .303/ I fought for something final/ Not the right to disagree.” / „Mânuiam cu îndemânare pușca / de calibrul 303 a tatălui meu/ Dar am luptat pentru ceva decisiv / Nu pentru dreptul de a nu fi de acord [unii cu alții].” Or, drama își află originea în greșita, disproporționata stabilire a priorităților existențiale.

Moving On conține o sfâșietoare poveste de dragoste, bazată pe eterna temă a incompatibilității dintre două suflete. Confesiunea e îmbrăcată în sunetele vetuste ale mandolinei care, într-o uvertură, ne avertizează asupra subiectului acut sentimental al discursului liric care va urma. Dragostea e invocată prin inventarul banal al obiectelor ce-i aparțin femeii, al chipului și al comportamentului ei imprevizibil. În realitate, plecarea definitivă e doar o secvență dintr-un joc rafinat al unei eterne reîntoarceri. Importantă nu e prezența fizică, ci amintirea care a transformat vechiul univers într-o formulă a eternității. Abandonul nu modifică nimic din ceea ce deja fusese schimbat prin tandrețea prezenței de altădată. Însușirile celor doi amanți au migrat, prin canale neștiute, de la unul la celălalt. Astfel încât plecarea de tot e doar simularea unei despărțiri care nu se mai produce: „And now you’re gone, now you’re gone/ As if there ever was a you/ Who held me dying, pulled me through/ Who’s moving on, who’s kidding who.“ „Acum ai plecat, ai plecat/ Ca și cum chiar ai fi existat cu adevărat / Cineva care m-a ajutat să mor și care m-a salvat/ Așa că cine pleacă de tot/ Și cine duce de nas pe cine“.

O perspectivă răsturnată asupra existenței domină și mica poveste din The Night of Santiago. Aventura erotică a turistului se constituite într-o parabolă despre infidelitate, nestatornicie și despre neputința de a-l cunoaște cu adevărat pe celălalt. Implicațiile morale sunt relativizate de plasarea întregii povești într-un peisaj primordial (pe marginea unui râu), în întuneric. Ceea ce s-a petrecut acolo între bărbat și femeie ține de misterul ființei umane, de faptul că minciuna poate deveni sursă a iluminării. Amintirea reorganizează trivialitatea unei întâlniri întâmplătoare, în care bărbatul cumpără serviciile sexuale ale femeii, conferindu-i aura unei experiențe decisive, care a modificat radical percepția propriilor gesturi. Lipsită de iluzii, partida de sex devine memorabilă tocmai prin premisele ei: nimeni nu avea de pierdut. Elogiul aparent al superficialității e subminat de persis tența în memorie a unui lucru care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Niciunde, pe acest disc, ca în Thanks for the Dance, confuzia sentimentelor și delicatețea nu sunt redate cu o asemenea intensitate a patetismului. Dansul nu e un prilej de unire a amanților, ci semnalul despărțirii. Prins în vârtejul valsului, bărbatul se simte din ce în ce mai înstrăinat, mișcarea circulară a dansului făcându-l să se destrame asemenea unui ghem. Atmosfera romantică nu face decât să accentueze starea de singurătate. Splendoarea femeii, eleganța și senzualitatea nu pot însă repara ceea ce a fost stricat pentru totdeauna. E vorba despre două ființe incompatibile („I was I / and you were so you“), pe care nu le mai țin împreună nici amintirile, nici faptul că aproape au avut împreună copii. Cinic, artistul îi cere partenerei să nu depășească limita relațiilor superficiale („Stop at the surface/ The surface is fine/ We don’t need to go deeper“ / „Oprește-te la suprafață / E în regulă la suprafață/ Nu e nevoie să mergi mai adânc“) – rezumabile la două cuvinte: disperare și decență.

It’s Torn și The Goal alcătuiesc un diptic perfect al singurătății – pe de-o parte, impusă de factori externi, pe de alta, asumată cu o seninătate lipsită de scrupule. Ele sunt capitole dintr-o filozofie a resemnării, capete de drum ale căutărilor ce s-au încheiat cu un eșec. Într-un univers vidat, artistul poartă cu sine elementele care, în cântecele următoare, Puppets, The Hills și Listen to the Hummingbird, vor rotunji un proiect care e în egală măsură muzical, dar și un instrument de măsurare a destinului. Ororile Holocaustului, evocate în Puppets, devin, în partea a doua a cântecului, o meditație amară despre condiția umană, despre cercul nesfârșit al violenței și despre neputința omului de a se sustrage destinului tragic.

Miraculoasă (și) în acest album e coexistența tristeții, a delicateții, a durității, a frumuseții și a umorului în interiorul aceleiași unități muzicale. Ele sunt irigate de un lichid vital, în care mistica, sexualitatea, viziunea politică și nostalgia conferă energie unui discurs muzical cu o finalitate certă: extincția. Deși pătrunse de fiorul morții, textele, dominate de o vitalitate melancolică, emană un fluid lirico-metafizic pe care muzica modernă a uitat să-l mai secrete.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.