Locul României, în “Atlasul corupţiei”

Ştefan Liiceanu. Foto: Arhivă personală

„Aș fi fericit ca cititorul care va parcurge această carte să o închidă cu inima bătându-i de indignare și cu un «așa nu se mai poate»”, spune Ştefan Liiceanu despre volumul său Un atlas al corupţiei. România – 20 de ani de hoţie, studiu de caz, apărut de curând la Humanitas. Combinând seriozitatea demersului cu stilul narativ și scene neverosimile, dar cât se poate de reale, cartea – din care publicăm câteva fragmente – oferă o imagine fotografică a corupției din România.

Ștefan Liiceanu, „Un atlas al corupţiei. România – 20 de ani de hoţie, studiu de caz”, 392 pagini, Humanitas, 2024

În cei 20 de ani de la înființare, Direcția Națională Anticorupție a produs anual rapoarte detaliate. Doar că aceste rapoarte, în lipsa unui efort analitic laborios și a unei sinteze pe măsură, rămân o masă amorfă de cifre, din care nu rezultă nimic limpede.

Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an. Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată ca cele mai avansate țări din Vestul Europei. Dacă nu am mai fi sărăciți de corupție și evaziune fiscală, s-ar putea înfăptui ceea ce mulți ar considera a fi „miracole“.

În țările civilizate, oamenii – în calitatea lor de cetățeni – nu se lasă călcați în picioare și abuzați de o clasă politică și de instituții publice corupte și nu uită că aceia care au fost aleși să le reprezinte interesele au de dat socoteală clipă de clipă poporului care i-a ales. Gradul de democrație al unui popor este direct proporțional cu gradul de prevenție și control al corupției.

Paginile cărții lui Ştefan Liiceanu pun cititorul pentru prima oară în fața unei sinteze la zi a cercetărilor pe plan internațional legate de corupție – modele, concepte, teorii, experimente, o vastă bibliografie. Ceea ce rezultă este o conceptualizare acreditată științific a corupției.

Sunt depășite definitiv atât indignarea facilă la adresa răului care ne macină țara, cât și respingerea, la fel de facilă, a gravității corupției autohtone cu argumente de genul „în toate țările există corupție”. Da, există peste tot, dar în țările civilizate corupția a devenit un fenomen marginal, în timp ce la noi, conform standardelor universale expuse în carte, corupția e pandemică și ne vlăguiește țara.

Un atlas al corupţiei. România – 20 de ani de hoţie este o carte pentru toți românii doritori să înțeleagă în ce fel de țară trăiesc și cum o pot schimba în mod real. Pentru jurnaliști, pentru activiștii civici, pentru politicienii încă onești sau pentru viitorul președinte al României, ea este o mină de aur.

Ştefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master, cu specializare în budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi.

Fragmente

“În ceea ce privește România, știam prea bine ce însemna corupția,că ea a fost și rămâne o mare  problemă cu care se confruntă țara noastră, dar îmi spuneam că este o chestiune prea greu de desțelenit. În plus, este un subiect a cărui înțelegere nu aduce satisfacție și bucurie, ci, mai degrabă, indignare, dezamăgire, care generează senzația de neputință, dacă nu chiar depresie și dor de ducă. Mă năucea frecvența știrilor pe această temă. Primarul din localitatea X, ridicat de ofițerii DNA, șeful poliției din localitatea Y, arestat pentru trafic de influență, președintele consiliului județean din județul Z, prins în flagrant etc. Mă întrebam când și dacă se va termina vreodată nenorocirea aceasta care trăgea toată țara în jos. Mă hărțuiau tot felul de întrebări.

Cât de gravă este de fapt corupția la noi în țară? Câți bani sunt furați și pierduți definitiv? Cât de răspândit este furtul banului public în rândurile celor care își asumă poziții prin care se obligă să slujească binele țării? DNA se tot luptă cu corupția de ani de zile. Dar oare va reuși să o dovedească? Cum sunt pedepsiți infractorii vinovați de corupție și ce fac guvernele României pentru a combate și preveni acest fenomen? Aceste întrebări nu‑mi mai dădeau pace, și începusem să mă simt ca un animal în al cărui trup a intrat o așchie. Deși o simte prea bine, nu poate ajunge la ea, așa că umblă cu aşchia, purtând‑o pretutindeni.

Am convingerea că mulți dintre concetățenii mei simt la fel: sunt conștienți de gravitatea corupției, ar dori să înțeleagă cu adevărat importanța problemei, dar nu au de unde să o apuce.

Ce‑i drept, în țara noastră există pe această temă nenumărate studii, analize, lucrări academice. Corupția e dezbătută din punct de vedere economic, juridic, moral, istoric. Ni se explică, de pildă (și lucrul acesta este, desigur, adevărat), că persistența fenomenului corupției în România este o consecință naturală a istoriei chinuite a poporului nostru, subjugat de turci sute de ani, apoi de ruși și de comunism1. Dar prea puține dintre aceste studii sau cărți se adresează publicului larg.

Puțini știu că atât Suedia, cât și Danemarca, cele mai civilizate și lipsite de corupție țări în prezent, erau măcinate de corupție la începutul secolului al XIX‑lea. Într‑o carte publicată recent, în anul 2021, un renumit profesor suedez, pe nume Bo Rothstein, amintea că străinii care vizitau Suedia la finele secolului al XVIII‑lea o descriau drept «o țară iubitoare de democrație, dar infectată de corupție». Funcționarii publici cu grad de înalți demnitari obișnuiau ca, înainte de a se pensiona, să își vândă postul celui care putea plăti cel mai mult, și această practică nici măcar nu era ilegală. În schimbul mitei se falsificau adeverințe de plată a taxelor, iar angajații oficiilor

poștale erau renumiți că fură bani din scrisori. Un alt expert în domeniul corupției, Sven Steinmo, a organizat niște experimente de mare anvergură cu studenți din diferite țări în urma cărora a arătat că într‑un mediu instituțional adecvat (o simulare de guvern corect, care are grijă de cetățenii săi), studenții din România trișau mai puțin decât cei din Anglia! Pe scurt, cultura și istoria nu sunt întreaga poveste.

Pentru publicul larg, cel mai potrivit ar fi fost, pesemne, un studiu sistematic al problemei corupției în România, care să poată oferi răspunsuri, în termeni concreți și simpli, la întrebările amintite mai sus. Aceasta a fost provocarea pe care mi‑am asumat‑o în cele din urmă. Curiozitatea de a obține aceste răspunsuri și pasiunea de a diseca și combina statistici până în punctul în care imaginea de ansamblu a fenomenului devine clară au avut ca rezultat această carte. Aș fi fericit ca cititorul care o va parcurge să o închidă cu inima bătându‑i de indignare și cu un „așa nu se mai poate!“.

***

Costurile corupției sunt cumplite. În România, ele sunt de cel puțin 18 miliarde de euro pe an.

Faptul că fenomenul corupției are consecințe tragice, că poate distruge sistematic o întreagă țară, este în principiu cunoscut, ceea ce nu înseamnă că e și suficient conștientizat. Dar, ca orice prezentare bine făcută a unei probleme serioase, trebuie să avem și o reprezentare numerică a realității ei, căci numai așa putem aprecia corect gravitatea situației. Din acest motiv, în această carte am pus un accent deosebit pe costurile corupției, arătând că la nivel global se estimează că în jur de 5% din PIB se pierde an de an prin corupție. Cu alte cuvinte, pentru fiecare

100 de dolari de valoare adăugată produsă anual, 5 dolari sunt pierduți prin corupție. Poate că nu pare atât de mult, dar, dacă luăm în considerare valoarea PIB‑ului global, de puțin peste 100 de trilioane de dolari (adică 100 de mii de miliarde) în anul 2022, conform calculelor Băncii Mondiale, atunci corupția costă în jur de 5 trilioane de dolari, sau 5.000 de miliarde de dolari, an de an. Adică de 16 ori PIB‑ul României. Toată această valoare măsurată în bani nu este distrusă, ci furată de funcționari publici și acoliții lor din sectorul privat.

Altfel spus, nu este vorba despre o situație accidentală în urma căreia bogăția se evaporă (cum se întâmplă la un cutremur, de exemplu), ci ea este deturnată de la populație spre buzunarele corupților. După cum am subliniat în câteva ocazii, acesta este costul financiar al corupției, dar el este în egală măsură și un cost social de oportunitate ratată uriaș. În loc ca ei să beneficieze de bunuri și servicii publice de calitate (care în cazul asigurărilor sociale fac diferența dintre viață și moarte), banii lor, care le‑ar fi putut transpune pe acestea în realitate, ajung în posesia celor corupți. Aceștia, fiind avari, narcisiști și hedoniști, îi cheltuie pe obiecte de lux și pe alte însemne superficiale ale bogăției, în loc ca acele resurse să fie folosite pentru spitale, școli, drumuri etc.”

• Citiţi şi: Booklet-ul Un atlas al corupției

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News