Leviatanul rus: Origini, context, semnificații

Pentru a înțelege de ce „fenomenul Putin” este un termen impropriu pentru ceea ce-a fost, de fapt, o temă recurentă în istoria și cultura rusă, este necesar să privim spre trecutul națiunii ruse – unul predispus la cultul personalității, situații primejdioase și influențe ideologice.

 

Așa cum minunat scria cândva Tony Judt, „spre a face ceva bine în acest secol, este necesar să începem prin a spune adevărul despre cel vechi” (Reappraisals) Fără a propune vreun determinism de fier, această abordare demonstrează că autocrația își are rădăcinile în geografia țării la fel de mult ca în trecutul cultural al Rusiei.

Această țară a acoperit mereu vaste teritorii, care n-ar fi putut fi protejate altfel decât printr-o disciplină autocratică. Rusia Kieveană, primul stat slavic răsăritean fondat în secolul IX și considerat predecesorul timpuriu al Rusiei de astăzi, se întindea pe o suprafață de 1.330.000 km². Doisprezece secole mai târziu, teritoriul Rusiei s-a extins la 17.130.000 km², făcând-o cea mai mare țară din lume după suprafață (adică 13% din suprafața de uscat a planetei).

Acest fapt statistic nu face decât să accentueze și mai tare obsesia populației ruse pentru securitate, suveranitate și un lider puternic. Și, desigur, pregătește înțelegerea condițiilor ascensiunii și decăderii puterii țariste, a Revoluției bolșevice, a primului președinte rus ales liber, Boris Elțîn, și chiar a lui Vladimir Putin însuși.

Istoric vorbind, frontiera Rusiei a însemnat mereu insecuritate și opresiune: anii 1223 – 1240 i-au văzut pe mongoli invadând și distrugând un vlăguit stat rus kievean, un dezastru care a aproape că a fost repetat în 1812, atunci când armata franceză a lui Napoleon Bonaparte invada Rusia imperială (deși cu consecințe ruinătoare pentru Franța). Având câteva granițe naturale și așezăminte rurale sporadice, Rusia s-a caracterizat din punct de vedere istoric printr-un peisaj anarhic, care nu putea garanta securitatea niciunui grup locuitor. Chiar și azi, aceste două incursiuni militare străine continuă să servească drept avertismente pentru populația rusă asupra pericolelor unor granițe fragile.

Preocuparea pentru siguranța statală a sporit în urma raidurilor mongole. Brutalitatea acestora a instilat în rândurile populației ruse o anumită toleranță pentru ideea de tiranie, într-un efort de a-și domoli temerile față de posibile invazii. A pavat calea către autocrație, către apariția Leviatanului hobbesian sub denumirea de Țar. Acest sistem politic a reprezentat o opțiune atractivă pentru Rusia deoarece teritoriul ei fusese dintotdeauna vast și variat, făcând dificilă o securizare uniformă în fața pericolelor externe.

Amalgamul de varii grupuri etnice a declanșat teama de inamici interni, generând suspiciune chiar și asupra loialităților politice ale propriilor locuitori. Plasarea puterii într-o singură pereche de mâini trebuia să fie, cel puțin în teorie, garanția supremă a unității și securității, atât în interiorul, cât și în afara frontierelor.

Așa se face că rușii de secol XVI au ajuns să dorească autocrația „pe cale naturală”, un concept inseparabil de cel de represiune. Erau chiar dispuși să renunțe la anumite libertăți ale lor pentru a obține prioritatea securității publice, ceva ce credeau că are de-a face cu siguranța personală. În 1547, un prinț al Moscovei, Ivan cel Groaznic, a creat Țaratul Rusiei – un sistem în care un singur lider (țarul sau țarina) avea să protejeze teritoriile ruse de forțele externe, însă doar în schimbul puterii absolute asupra imperiului și al obedienței tuturor supușilor.

Format cu un secol înainte de Tratatul de la Westfalia, regimul țarist al Rusiei a fost cu siguranță unul din cazurile prototipice la care s-a uitat și Thomas Hobbes în explorarea puterii suverane pe care a întreprins-o în Leviatanul.

Țarul a asumat rolul de conducător suprem și a cerut supunere din partea tuturor instituțiilor statului. O asemenea suveranitate politică extremă era legată de teologie: însuși termenul de țar înseamnă în rusă „drag părinte”, sugerând că Dumnezeu Însuși dăduse fiecărui țar o îndrituire asupra teritoriului. Din acest punct de vedere, țarul era versiunea pământeană a lui Dumnezeu.

În consecință, Biserica Ortodoxă Rusă, o instituție-cheie a statului care pretindea la rându-i supunere din partea populației ruse, a acționat pentru a consolida supremația țarului. Religioasa populație i-a urmat întocmai. Obediența rușilor a permis apariția unui stat patrimonial în care țarul își putea convinge populația de orice, așa cum scria și Hannah Arendt, pentru că a vorbi deopotrivă în numele intereselor poporului și al lui Dumnezeu devenise o convingere comună.

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.