Iunie 1990: fesenismul, mineriadele şi barbaria

Iunie 1990 nu este un accident istoric, ci cel din urmă act al comunismului românesc. În iunie 1990, partidul-stat, (cel care îşi asumă  denumirea de “Front al Salvării Naţionale”), încearcă, utilizând întregul aparat de represiune, să lichideze, definitiv, pluralismul născând. Intenţia regimului Iliescu – Roman este una cât se poate de clară: crearea unui sistem autocratic care să permită vechii elite comuniste continuitatea la nivelul conducerii României.

Iunie 1990 este cel din urmă act al comunismului românesc pentru că instigatorii şi autorii săi preiau de la înaintaşi un vocabular şi un mod de acţiune. Definirea inamicului ca “duşman al poporului” este, pentru  Ion Iliescu şi generaţia sa, cât se poate de firească. Educat în stalinism, Ion Iliescu transmite fesenismului memoria confruntării cu “reacţiunea”. Silviu Brucan este, la rândul său, parte din această istorie a demonizării celor care refuză colaborarea. Mineriadele sunt pregătite de propaganda abjectă. Adevărul, Dimineaţa sau Azi devin ecoul contemporan al Scânteii şi al României libere de la 1944/1947.

Cât despre strategia lui iunie 1990, cu amestecul sordid de provocare şi de violenţă de stat, ea este îndatorată liniei de acţiune pe care sovieticii şi complicii lor o inauguraseră din clipa în care porniseră campania de cucerire a puterii în beneficiul comuniştilor. Recursul la muncitori şi la mineri, apelul la linşajul public, devastarea de sedii şi de redacţii duceau mai departe gesturile de atunci. Inamicul de la 1990 era inamicul din urmă cu  patru decenii.

Iunie 1990 este reflexul, natural, al ororii de pluralism resimţite de fesenism şi de Ion Iliescu. Furia cu care Piaţa Universităţii este diabolizată traduce paroxismul urii. Ura este sentimentul pe care fesenismul îl mobilizează, iar Televiziunea Română este portavocea ce amplifică această isterie a premeditării violenţei.

Cât despre cei care asistă, entuziast, pe minerii ce restaurează ordinea fesenistă în Bucureşti, ei sunt oamenii noi, visând la un ceauşism fără Nicolae Ceauşescu. Creaţi de ceauşism, ei regăsesc în fesenism reperele lumii din care vin. Devotamentul lor este opera anilor de condiţionare pavloviană.

Iunie 1990 ar fi putut fi începutul unei Românii care să aibă aerul de cazarmă sovietică al tiraniei din Belarus. Doar apropierea de Occident şi colapsul puterii sovietice au evitat un asemenea destin. Însă moştenirea anului 1990 este elita care se naşte atunci. Vorace, cleptocrată şi incompetentă, ea durează, până acum. Crimele contra umanităţii au fost temelia puterii şi prosperităţii ei. Fesenismul lasă în urma sa statul ce ţine prizonier o întreagă naţiune.

Articol publicat şi pe Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News