Iosif Sava și obligația morală de a fi inteligent

Foto: Agerpres

Iosif Sava (1933-1998) a fost un spirit nobil, un umanist dintr-o specie ce pare, din nefericire, sortită extincției. A întruchipat cu pasiune, rafinament și eleganță tot ceea ce înseamnă respect pentru valori. A fost un mare critic muzical și o conștiință democratică în sensul real al cuvântului.

Nu se temea să fie incomod, dar știa, cu o naturalețe rar întâlnită, să fie gazda ideală pentru cei onorați a fi invitații Eutherpei. Știa să însuflețească o discuție, contopea cu talent de magician temele cele mai abstracte cu acelea de o cât se poate de mundană concretețe. Era un visător, un personaj utopic, trăia în propria Castalie și se scutura indignat când avea de-a face cu mojicia, cu tupeul, cu amatorismul. În experiența mea, doar Horia Patapievici a reușit să fie la fel de gentil, subtil și incitant în dialogurile purtate în emisiunile sale de idei. Este vorba de ceea ce, reluând o formulare a marelui critic Lionel Trilling, numesc obligația morală de a fi inteligent.

Era pe 18 ianuarie 1997 când am avut norocul să fiu invitatul legendarului domn Iosif Sava. Era la o zi după lansarea, la Uniunea Scriitorilor, a traducerii românești a cărții mele Reinventarea politicului, apărută, în traducerea lui Alexandru Vlad, la Polirom. Vorbiseră Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Dinescu și Dan Pavel. Era perioada euforică de după alegerea lui Emil Constantinescu ca Președinte al României.

Au fost prezenți în emisiune Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar și Silviu Lupescu. Îl întâlnisem prima oară pe Iosif Sava cu câțiva ani mai devreme, la o lansare de carte urmată de o cină. Mi-a spus că ar dori să vin într-o emisiune a sa. Recunosc că eram inhibat, îl știam încă din anii de dinaintea plecării mele din țară, era un interlocutor redutabil, un adevărat vulcan de amintiri, paranteze, reflecții, maxime, se plimba prin cultură cu o siguranță care pe mine unul mă timora. Mai ales că nu era nimic artificial la el, spontaneitatea era desăvârșită. Discuția a început după câteva minute din Simfonia destinului, dirijată de Karajan. Domnul Sava era transpus: „Divin, domnilor, divin”. A urmat un minut de tăcere, ne reveneam din acea călătorie în purgatoriul muzicii eterne. Pe parcursul emisiunii, Scarlatti și Vivaldi.

S-a discutat preț de peste trei ceasuri despre istorie, filosofie, literatură, politică, mișcări sociale independente, revoluțiile din 1989 și, evident, muzică. Domnul Sava făcuse Filosofia în cea mai dură perioadă stalinistă, fusese coleg cu Alexandru Ivasiuc (exmatriculat în 1952), cu Mircea Flonta și Alexandru Valentin. Cred că și cu Ludwig Grünberg. În primele minute ale emisiunii m-a întrebat abrupt, cum îi stătea în fire, despre propriul meu părinte. Vorbim așadar despre anul 1951, când am venit pe lume:

„Nu vă închipuiți, nu vă puteți imagina, cu toată puterea dumneavoastră de rememorare cum era acel an, în care purtam un fel de loden: facultatea era bântuită de frig… Profesorul Gh. C. Stere, fiul lui Stere, era decanul facultății. Venea Leonte Tismăneanu și citea un curs în care Stalin era preamărit la culme, un curs în care se reproducea istoria partidului comunist bolșevic al Uniunii Sovietice. Era impresionant pentru toți cu acea mână care îi lipsea: Toți știam că mâna a pierdut-o în Spania… Avea ochi tulburători, frumoși… Era reținut, era un om la 40-45 de ani… Începuse să încărunțească; și era interesant că toate acestea se petreceau între orele 8 și 10, între orele 10 și 12 venea profesorul Athanasie Joja; ținea un curs de Istoria logicii, cita mereu în limba elină, dar din când în când arunca câte o frază… de pildă: «Dacă Iorga a putut spune în 1938 că marxismul e mort, pentru mine nu are niciun fel de valoare». Mă gândeam, și atunci și mai târziu, care era mai bolșevic dintre ei: Leonte Tismăneanu sau Athanasie Joja (socotit unul din marii intelectuali, Președinte al Academiei Române după câțiva ani?” (vezi Iosif Sava, Invitații Eutherpei: 8 Serate TV cu: Alexandru Zub, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alina Mungiu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, Cristian Popișteanu, Mircea Suciu, Stelian Tănase, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Polirom, 1997, pp. 314-315).

A fost aceea o interogație la care n-am ostenit să reflectez. Mai departe, stând de vorbă despre escatologii, ideologii și revoluții, despre profeții înarmați, dezarmați și proscriși, despre idealiști și poltroni, m-a provocat să discut chestiunea rupturii cu ideologia în care crezuseră ai mei, a despărțirii de acea matrice emoțională și ideatică pe care o absorbisem, în fond, asemeni limbii materne. Meditând la propriul meu itinerariu, dar mai ales al unor intelectuali critici care m-au influențat decisiv (în primul rând Leszek Kołakowski), spuneam:

„Drumul către un alt marxism treptat duce spre non-marxism, spre anti-marxism, la ora actuală spre post-marxism. Deci e un drum foarte căutat. Și singurul răspuns pe care îl pot da la această chestiune este o frază foarte frumoasă a lui Paul Claudel, în legătură cu faptul că avem dreptul să ne schimbăm opiniile: « Ce sont seulement les imbéciles qui ne changent pas d’avis ». Iar sâmburele utopiei este tocmai exacerbarea consecvenței. Ea este de fapt ipostazierea consecvenței”. (p. 318)

A venit vorba, în acea discuție de neuitat, de multe persoane. Nu voi menționa decât un scurt pasaj legat de o mare pianistă originară din România: „O asistentă a tatălui dumneavoastră, doamna Adriana Moscuna, era verișoara Clarei Haskil”. (p. 350)

Într-adevăr, întretăieri magice revelate de un sacerdot al valorilor inalterabile. De câte ori ascult Mozart interpretat de Clara Haskil îmi amintesc de cuvintele acestui mare înțelept și nesecat, generos rezervor de idei…

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News