Internaționalizarea neaoșismului

Recent încheiatul Târg de carte Bookfest a fost un succes. Sute și sute de lansări, întâlniri cu scriitorii preferați, autografe, bucuria descoperirii unor cărți noi. Casele de marcat din standuri au țăcănit neobosite, teancurile de cărți treceau, ca înghițite de un căpcăun, de pe rafturi în plasele și pungile cumpărătorilor. Autorii au jubilat, editorii au răsuflat ușurați. Unul din ei, de la o importantă editură a țării, mi-a spus: „Trei luni pot răsufla liniștit. Am din ce plăti salariile. Apoi, Dumnezeu cu mila!” Ca multe alte evenimente, și Bookfestul e doar glazura luminoasă a unei stări de fapt deprimante.

 

Reversul succesului repurtat în cadrul celor câteva zile ale Târgului îl reprezintă starea jalnică a vânzărilor din restul anului. Nu e săptămână în care să nu aflu că s-a mai închis o librărie. Cele care se încăpățânează să reziste o fac cu eforturi eroice. Nu idealizez vremurile trecute – românii n-au fost niciodată mari cititori –, dar peisajul industriei cărții e, azi, nu doar dezolant, ci de-a dreptul terifiant.

E la mintea cocoșului că o națiune care nu citește se află la cheremul sorții. Când gândirea nu mai e stimulată de lectură, când informațiile care ajung la individ sunt filtrate de mintea obtuză a unor „știriști” de la televiziuni și de la radiouri, dezastrul s-a instalat deja. Nu e vorba doar de faptul că manipulările prind din plin – ele își ating țelul și atunci când e vorba de inși hiper-instruiți. Problema e că oamenii coboară, cu fiecare zi în care nu citesc, încă o treaptă în drumul spre neant. Nici asta nu e ceva nou. Dar, mai mult ca niciodată, dezastrul pare a fi organizat și controlat de forțe interesate să imbecilizeze omenirea, astfel încât s-o țină captivă cu ușurință.

Ca orice naiv, vorbesc în gol. Sunt conștient că rândurile mele nu vor ajunge niciodată la cei care nu citesc. Iar cei care citesc vor fi, în cel mai bun caz, iritați de cuvintele care sună ca o predică fără rost. O să mi se spună că așa e pretutindeni în lume, că interesul pentru lectură s-a diminuat în toate țările. Nu e chiar așa. În orice țară veți merge, nu veți descoperi librării atât de goale ca la noi – și asta în ciuda faptului că foarte multe din ele arată minunat, fiind adevărate paradisuri în care găsești tot ce-ți poftește inima. Nu pot înțelege, nici în ruptul capului, cum au ajuns românii să refuze aceste daruri – cărțile – pentru care în țările civilizate se stă la coadă.

Lumea nu mai citește pentru că a fost dezvățată să citească. Sistematic și brutal. Nu ne naștem cu instinctul lecturii, ci cu cel al foamei și al fricii. Neocomuniștii lui Iliescu au înțeles că nu au nici o șansă de a supraviețui decât într-o țară de decerebrați. Atunci a început atacul sistematic împotriva sistemului de învățământ și, cu excepția ministeriatului lui Daniel Funeriu, el nu a încetat nicio clipă. Sigur, actualul ministru, Sorin Cîmpeanu, e ocupat cu chestii subtile – de pildă, cum să-i scape basma curată pe plagiatori –, dar nici nu mai e nevoie de vreun ciomag la carul cu oale: sistemul merge de la sine. El nu se mai numește de-culturalizare și dez-educare, ci reformă: o veritabilă competiție a orbilor de a recompune din cioburi călcate în picioare minunata urnă grecească nemurită de John Keats.

Adevărul e că după ce ne-au tăiat accesul la lectură, politicienii de azi ne oferă din plin și foame, și frică. Țări incomparabil mai bogate decât noi își pun cu seriozitate problema împuținării alimentelor și a găsirii unor soluții la un dezastru dat ca sigur, deși nu se știe încă precis când se va produce. La noi, ministrul de resort face șmecherește semnul „OK” și ne asigură nu doar că vom avea pe săturate grâu, porumb, legume și fructe, ci că vom umple și hambarele omenirii cu superproducția noastră agricolă. Dar cum e posibil ca, după ani în care ne-am lamentat că am distrus rețeaua de irigații, că am cedat presiunilor occidentale de a înlocui miraculoasele noastre soiuri de roșii și cartofi cu „chimicalele” lor, că oamenii au fugit de munca grea de la țară pentru tândăleala de la oraș, să apară o generație spontanee de superfermieri care să îndestuleze gurile flămânde ale planetei? Doar actuala guvernare împotriva naturii o poate spune. Eu încep să cred că după ce murim de spaima a ce ne așteaptă din partea rușilor, vom suferi și de lipsa alimentelor.

Ați observat dispariția aproape totală a politicienilor de la televiziuni? Dotați cu instincte de animal sălbatic, ei simt că vremurile nu sunt propice pentru a ieși prea mult din bârlog. Cu câteva excepții, ei au fost înlocuiți de așa-numiți „specialiști”, de generali și colonei în civil (purtători de cravate demodate, de pe vremea când le primeau gratuit de la stat) și de pseudo-comentatori pricepuți la toate – adică la nimic. Marele lor talent e să sporovăiască în gol, mimând competența intelectuală așa cum au mimat-o ani de zile și pe aceea militară.

În aceste condiții, când trilurile politicienilor mainstream au amuțit ca la un ordin, e normal ca pasul înainte să îl facă țicniții și extremiștii. Nu știu ce s-a întâmplat de o vreme încoace cu doamna parlamentar cu gura mare, brusc amuțită din perioada de declin a pandemiei. Dar să nu ne neliniștim. Locul ei a fost deja ocupat de George Simion, ubicuu și flecar. Cineva care a călătorit recent la Chișinău povestea că există un post de televiziune, canalul 10, dedicat în exclusivitate lui George Simion și partidului său. E un reality-show menit să arate că șeful AUR are nu una, ci zece vieți, și toate dedicate măreției României și proslăvirii fraților de dincolo de Prut. Gureșul aurist se comportă de parcă s-ar pregăti să devine regele Moldovei, iar din acea augustă postură să anexeze, în doi timpi și trei mișcări, România…

Cealaltă formațiune-dezastru apărută în ultimii ani, USR, pare să-și dea obștescul sfârșit. Cele două partide seamănă mai mult decât s-ar crede. Ambele sunt născute din resentiment și ambele au trăit cu iluzia că „ils peuvent péter plus haut que leur cul”. Într-un fel, ele reproduc modelul francez, unde aglomerația la extreme a devenit mai mult decât îngrijorătoare. Nici AUR, nici USR nu au o ideologie clar conturată, ambele amestecând, de-a valma, elemente de extremă dreaptă cu elemente de extremă stângă. Ce diferă, deocamdată, e potențialul energetic înmagazinat de liderii celor două formațiunii. Mai-marii AUR par neobosiți, insomniaci, luptători cu gura pentru binele Patriei, pe când șefii USR lasă unor melci devitalizați, care uită până și să lase urmele de bale pe traseele pe care le străbat.

Impresia de țară nelocuită, abandonată ca în fața unei invazii barbare, e contrazisă doar de violurile, accidentele de circulație incredibile, de bătăile și jafurile în care au confiscat buletinele de știri. Dacă până și în orașul în care locuiesc, renumit până mai ieri pentru gradul înalt de civilizație, a ajuns o vedetă a „știrilor de la ora 5”, înseamnă că totul e pierdut. Cele mai relevante evenimente petrecute în ultimele săptămâni la Timișoara sunt jefuirea, în plină zi, a unui bine cunoscut jurnalist englez și incendierea drapelelor unor țări membre UE care fluturau pe fațada Primăriei. Nu străzile curate, nu clădirile reabilitate, nu funcționarea normală a serviciilor publice caracterizează Timișoara de azi, ci huliganismul de cea mai joasă speță.

Împrejurarea că incendiatorul e originar din județul Dolj – așa cum s-a grăbit presa locală să sublinieze – nu e relevantă. În fond, Timișoara a fost invadată în ultimii zece-cincisprezece ani de un număr enorm de gorjeni și mehedințeni, județe la fel de „roșii” și naționaliste ca Doljul. Problema e că roșul din obrajii Olguței Vasilescu devine la concetățeanul domniei sale brun. Locuitorul comunei Plenița care defila cu torța în mână în fața Primăriei din Timișoara nu e, însă, doar doljean, ci și un simpatizant înfocat al AUR, un intim al „doamnei Diana” și un admirator frenetic al lui George Simion. Ceea ce l-a transformat în incendiator nu e, așadar, cartea de identitate, ci opțiunea partinică.

Acesta e marele pericol care ne paște, chiar înaintea foametei și a războiului: cățărarea în prim-planul vieții politice a partidelor extremiste și xenofobe. Exaltați precum numitul Irinel Vasile Cotoc au fost și mai sunt. Problema e că ei beneficiază de pavăză politică și folosesc din plin – după modelul lui George Simion – miracolele tehnologiei. Fapta lui a fost filmată continuu de propriul fiu și difuzată pe YouTube. E vorba de o acțiune premeditată, în care individul anunța că „trece la fapte, nu la vorbe”, și s-a autoîncurajat rostind apăsat un „Doamne-ajută!” Sugestiv (și deloc uimitor) e că prin zonă treceau necontenit mașini, iar oamenii pășeau impasibil pe partea cealaltă a străzii, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Parcă am fi asistat la un documentar în care se derula, în imagini captate live, scenariul instaurării unei dictaturi extremiste, cu pasiva complicitate a unei populații narcotizate.

A fost nevoie de intervenția unui șofer coborât din mașină, care a smuls torța aprinsă din mâna incendiatorului înnebunit la vederea steagurilor Franței, Germaniei, Italiei ori Marii Britanii, ca Primăria să nu ia foc. Pentru ca incoerența să fie totală, furibundul patriot, apărător al neaoșismului, al românismului și al purității lingvistice naționale era îmbrăcat într-un tricou pe care scria într-o neromânească, ce sărea în ochi, mobilizatoarele cuvinte „Hurricane Spirit”.

 

Articol publicat şi în România literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

1 Response

  1. Amy says spune:

    False flag/red flag.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.