Huligani din toate țările, uniți-vă!
Tratatele despre loviturile de stat informează că nu e nevoie de un grup mai mare de șase persoane pentru a provoca anarhie totală, a semăna groaza într-o mulțime de oameni și a-ți impune, finalmente, agenda. Dacă „insurgenții“ sunt hotărâți, rapizi în execuție și au obiectivele bine precizate, șansele de reușită cresc exponențial.
Așadar, nu trebuie mobilizate batalioane de soldați experimentați și nu sunt necesare informațiile furnizate de serviciile secrete ori complicități în interiorul sistemului. Dacă acestea există, cu atât mai bine pentru complotiști. Dacă nu, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, instituțiile și organismele bazate pe ierarhii militare vor trece oricum de partea lor. Metodele descrise mai sus au șanse sporite de succes acolo unde lipsesc structurile și reflexele democratice.
Mă gândeam la aceste lucruri văzând ce se întâmplă în Parlamentul României. De luni în șir, aleșii neamului se comportă ca niște oițe care așteaptă, resemnate, să fie sacrificate. Starea paroxistică a fost indusă de două personaje, mai întâi o femeie, iar ulterior un bărbat. Atât, două – dar n-am să le rostesc numele. La drept vorbind, nici nu mă interesează identitatea lor. Îi menționez doar ca pe niște realități sociologice, ca pe agenți care, prin acțiunea lor, paralizează cu mâinile goale (atunci când nu sunt în gâtlejul adversarilor politici!) activitatea unei instituții vitale pentru democrație.
Se pot întâmpla, desigur, accidente, se pot produce derapaje. O dată. De două ori. De trei ori. Dar acțiunile huliganice au ajuns să se petreacă zilnic, în forme din ce în ce mai grobiene și violente, cu un substrat de isterie pe care mass-media o amplifică în mod iresponsabil. Bune cunoscătoare ale psihologiei maselor, astfel de personaje speculează cu cinism breșele din mass-media. Televiziunile sunt, nu de azi, de ieri, instrumente de propagare a senzaționalului, locuri unde nu se mai vorbește, ci se răcnește. În loc să informeze, ele au devenit canale de manipulare ideologică.Normalitatea a fost evacuată din platouri, în locul ei instalându-se o conjurație a lichelelor, a mincinoșilor, a scârnăviilor drapate în patriotism. Că destui politicieni ar merita „scuturați” pentru minciunile, ticăloșiile, fățărniciile fără număr, se poate discuta. Dar asta nu-i îndreptățește pe derbedeii strecurați în Parlament să se erijeze în conștiințe ale neamului și să aplice pedepse ca pe vremea cuceririi Far-West-ului.
La nivelul de cultură actual, nici măcar asta n-ar fi marea problemă. Pe plaiurile noastre strămoșești se urlă de când lumea, din tată-n fiu și din mamă-n fiică, așa că suntem obișnuiți. Comunicarea cu voce joasă, pe un ton potolit, e considerată lipsă de virilitate. „Surzenia” de care suferim provine din lipsa siguranței de sine, din precaritatea argumentelor și din absența gândirii. Grav însă e când acest comportament infantil-iresponsabil depășește zona răfuielilor interpersonale și inter-ideologice și se metamorfozează într-o formă perversă de negaționism. Mă refer la vocile care aruncă o undă de îndoială asupra oportunității apartenenței României la structurile europene și la cele militare euro-atlantice.
În lumea de azi, nu e suficient să fii tu pacifist. Nenumărate regimuri politice au luat-o razna: care cu aspirații imperiale, care cu pretenții de salvatori ai vecinilor, care din pur tembelism. Priviți la ce face Putin. De ani de zile, cheltuiește sute de milioane de euro, poate chiar miliarde, pentru a-și ține trupele în arșiță ori în frig la granița cu Ucraina. Și asta într-o țară ruinată, care a pierdut toate trenurile – mai puțin pe cel militar. Liderul rus nu e nici pe departe un patriot și un vizionar, așa cum îl descrie presa de la Moscova. El e un desperado descins din westernurile spaghetti. Numai că, de data asta, decorul nu e de carton. În joc sunt viețile a milioane de oameni. Iar consecințele economice vor fi dezastruoase pentru toate părțile implicate în conflict – inclusiv și pentru cele care încă stau pe margine și așteaptă.
Oare de ce o fi ținând morțiș Putin să imite, într-un film de un prost-gust macabru, demențele lui Hitler? Doar pentru a confirma, într-un moment când nimeni nu mai avea nevoie de așa ceva, identitatea de esență dintre comunism și nazism? Pentru că asta e Putin: un produs sută la sută al comunismului care acționează invocând teoria nazistă a Lebensraum-ului. Un tehnocrat limitat nutrit cu visele lui Petru cel Mare poate fi, într-o lume normală, în cel mai bun caz, un subiect de scheci umoristic. În cea dementă în care trăim, e parte din cotidianul bizar, din ce în ce mai insuportabil, al unei civilizații care și-a epuizat resursele de normalitate. Supraviețuirea atât de îndelungată a unor regimuri precum cel din Rusia n-ar fi posibilă fără complicitatea lumii așa-zis „democratice”. Cariată, erodată moral, supusă unor forțe centrifuge de o virulență nemaiîntâlnită în ultimele decenii, societatea occidentală n-a mai fost capabilă să producă decât avortoni politici pe scară rulantă.
În acest context pe cât de jalnic, pe atât de contondent, în gureșa Românie se aud tot mai frecvent glasurile dogite ale celor care nu sunt mulțumiți cu opțiunile de strategie internațională ale țării. Pentru ei, Uniunea Europeană e un adversar nemilos, un fel de arendaș care trage pielea de pe bietul truditor pe holdele patriei. În loc să-i atenționeze pe nemernicii care nu au fructificat nicio treime din șansele oferite de apartenența la UE, strâmbă din nas în fața birocratizării (reale) și a standardelor civilizaționale care pentru noi constituie încă ștachete greu de trecut. Acolo unde țări aflate la extremitățile geografice ale Europei (Polonia, pe de o parte, Portugalia, pe de alta) au știut să profite de mana cerească a fondurilor europene, la noi secăturile din administrație și escrocii din politică s-au dedat la un sabotaj care a atins perfecțiunea.
Am mai scris despre felul în care fondurile și programele europene sunt torpilate cu bună știință începând chiar la nivelul organelor administrative locale. Oricine vrea să știe cum stau lucrurile nu are decât să urmărească felul în care lucrează direcțiile de investiții, cele economice și cele juridice ale consiliilor județene. Tragerile de timp – adică depășirea termenului legal de depunere a proiectelor – și completarea intenționat eronată a documentației sunt stratageme întrebuințate pe scară largă. Funcționarii din primării nu sunt nici ei departe de postura de dușmani calificați ai comunităților pe care ar trebui să le servească și ai statului, în general. În strâmba alcătuire a societății românești, leafa merge oricum, și încă mai abitir dacă, în locul muncii oneste, își bat joc de oameni și de drepturile lor.
O altă categorie de ticăloși care-și execută cu vioiciune partiturile de „idioți utili” denunță, sub masca pacifismului rămas din vremea tiersmondismului generat de Războiul Rece, „militarismul” practicat de NATO. Adevărații agresori sunt americanii, susțin ei, pentru că nu au ce căuta în partea noastră de lume. Cu alte cuvinte, malacul trebuie lăsat să schilodească în liniște vecinul pipernicit. În fața unei atare abjecții, te sufoci de indignare. Mai are cineva fie și cea mai firavă urmă de îndoială că, dacă nu am fi fost în NATO, am fi fost vizați acum, cu aceeași agresivitate manifestă față de Ucraina, și noi? Kievul e periclitat în numele unui panslavism inexistent: de treizeci de ani încoace, Ucraina încearcă cu disperare să se reinventeze, și chiar dacă politica ei față de minorități e mai mult decât defectuoasă, ea nu mai e, totuși, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
Fără umbrela NATO și a Uniunii Europene, România (la fel ca Polonia) ar fi fost o țintă atât ca ex-componentă a „lagărului socialist“, cât și ca membră a Tratatului de la Varșovia. Și asta pentru că Rusia nu intenționează să atace, deocamdată, Occidentul, ci să readucă sub pulpana sa teritoriile care îi dădeau iluzia că e o superputere.
De altfel, relațiile Rusiei cu unele țări occidentale sunt cât se poate de cordiale. Sinistra agendă a Angelei Merkel, o politiciană care a făcut un imens rău Europei, a condus la o variantă de catifea a funestului pact „Ribbentrop-Molotov”. Pe mine, garanțiile liderilor politici europeni privind fermitatea lor în fața potențialului agresor mă lasă rece. Cred mai mult în forța de descurajare reprezentată de scutul de la Deveselu. Echilibristica scabroasă a politicienilor occidentali, refuzul în aparență ilogic de a acorda României și Bulgariei statutul de membre ale Spațiului Schengen arată că unele cercuri nu exclud cu totul varianta c-ar fi mai bine să facem parte din mult-invocatul „cordon sanitar” dorit de ruși. Adică, o marfă de schimb în cadrul unor tranzacții oneroase, care nu au lipsit în ultimele trei decenii în raporturile dintre ursul de la Răsărit și „miezul tare” european.
Nu pot face speculații, la ora la care scriu acest articol, privitoare la invadarea sau la amânarea invadării Ucrainei. E însă cert că tensiunea nemaiîntâlnită în ultimele decenii ar trebui să reprezinte un moment de trezire la realitate a țărilor care s-au amăgit că pot adopta la nesfârșit
politica struțului în raport cu așa-numite rogue countries. E de datoria democrațiilor să dea o replică fermă actelor de violență criminală. Iar cozile lor de topor, diseminate în mai toate țările europene și în Statele Unite ale Americii, ar trebui să știe că acesta reprezintă și un moment al căderii măștilor.
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
