Florin Toma, scriitor: „Ador Paradisul în format mic”


Foto: Milodrag Konstantinovici

 

Depozitul de bătrâni este un album (cu ilustrații ale unor artiști valoroși) de proză scurtă cu o miză mare. La drept vorbind, fiecare dintre aceste povestiri – publicate la Editura Brumar, în acest an – ar fi putut fi transformate în romane de sine stătătoare, aveau toate ingredientele necesare. De ce totuși ați optat de această dată pentru proză scurtă?

Simona, draga mea, nu e greu să-ţi răspund serios şi poate chiar profund, pe alocuri. În plus, n-am nicio reţinere (nici sufletească, nici la salariu, nici la întreţinere!). Ba chiar mă şi grăbesc „a-ţi face vorbire” despre aceasta (ah! ce plăcere mistuitoare ca o gastrită mă încearcă, atunci când îi aud pe firoscoşii şi ultra-preţioasele ridicole folosind „a face vorbire”, în loc de „a vorbi”!). Trebuie să ştii că, în general, atât ca formaţie zodiacală (Berbec), cât şi ca instrucţie, eu sunt un lacom nerăbdător. Măsura şi pacienţa mi-au fost ascunse de către ursitoare. Nu mi-au lăsat decât foarfeca şi sticluţa cu „vitrion englezesc”. Amânarea, nu!

Aşadar, nerăbdător am fost şi când m-am ivit pe lume (nu intru în detalii, fiindcă ţi le-am mai mărturisit odată, în cartea ta de interviuri, „Tot înainte”, scoasă în colaborare cu Valeriu Antonovici!). Nerăbdător am fost şi când Moş Gerilă mi-a adus primul brad de Crăciun, profund strâmb (mai târziu aveam să citesc Poveştile de la Bradu-Strâmb!). Şi implacabil schilav (drept îi că până la 7 ani, cum-necum, Moşul m-a cam sărit din schemă, din raţiuni paupere!). A fost însă o, brad fabulos!, m-a lăsat éberlué, împodobit cu bomboane împoleiate galbene-n lumină, le mai ţii minte? alea tari, că toată vacanţa le ţineai în gură pân’ se topeau, apoi, iepuraşi de carton glazuraţi cu sticlă pisată de toate culorile, serpentine de hârtie creponată, iar, la bază, corolarul: poveşti de Creangă într-un puzzle cu cuburi mari cât piatra cubică de pe stradă, trei portocale străverzii şi, în fine, încă ceva nemaivăzut… s-o fi gândit Moşul să recupereze anii lipsă!… Ei bine, un ochean cu cioburi colorate, prin care mi-am descoperit primele fantasme…

Nerăbdător am fost mereu. Ascultă aici o pildă excelentă, care, probabil că mi se potriveşte: „Cândva, un om care a vândut pielea de leu, / Cât fiara mai era încă în viaţă, / Ucis a fost tocmai când îl vâna”. Nu ştiu a cui e, nu ştiu de unde vine, dar ştiu unde se duce! Deci, nu mai insist. Asta, ca să înţelegi că tot la fel scriu: nestăvilit. N-am răbdare să construiesc nimic. N-am tenacitatea să inventez situaţii complicate, să „oglindesc medii” sociale diverse, să scriu neobosit o amplă „comedie umană” ori să mitocosesc planuri narative închisnovate. Din simplul motiv că, pe de o parte, de cele mai multe ori, ajung să le încurc şi nu mai reuşesc neam să le descâlcesc. Iar, pe de altă parte, din omenie, fiindcă vreau ca rândurile mele să ajungă cât mai repede sub ochii cititorilor. Asta e: am, cum îmi place să spun, nişte lipsuri zvelte în ce priveşte elaborarea. În rest, sunt perfect!

Eu construiesc ca bietul Manole: ce ziua…aşaa!, noaptea se surpa. Plus că uit. Uit şi, tocmai de aceea, nu pot să termin naraţiunea. Bref! Sunt nuvelistul fără cusur. Nu, nuuu, nu vreau să spun că scriu nuvele perfecte, nu… ci doar că am băgare de seamă, dar mi-e teamă şi am voinţă, dar n-am sârguinţă. Sunt, dragă Simona, ori doamnelor şi domnilor, un creator de spaţii mărunte (după câte ştiu, e şi formaţia aia de muzică smintită, Mărunt Five!), totul la „temperatura camerei, vă rog!”, adică „şambrat, da?”. Başca, posibil spânzurat între două iubiri pline de maturaleţe: firescul insolitului la Cortàzar şi cronicăreala savuroasă a lui Cosaşu. Deci, ador paradisul în format mic. De buzunar. Buzunarul de la piept.

 

Remarc în multe dintre povestiri o apetență fină pentru jocul proustian de-a timpul – atunci și acum. Și totuși „Une heure n’est pas qu’une heure…”. De ce alegerea ca prototip al protagonistului este bătrânul/bătrâna/vârsta senectuții?

Da. Obsesia timpului – pe care, şarjând, Proust l-a descoperit odată cu madlena – este obsesia fiecărui rând al unei cărţi, oricare ar fi ea. Căci fiecare cuvânt conţine timp. Este un eşantion din Timpul Universal. De aceea, „o oră nu este o oră”. Ci este ora fiecăruia dintre noi. Noi, cei care ne îndreptăm către zenit. Hai să ţi-l „raportez” pe Blaga, unul dintre cei mai calzi magicieni ai Cuvântului, cu finalul din Ioan se sfâşie în pustie, ascultă: Până în cele din urmă margini privim, / noi, sfinţii, noi, apele, / noi, tâlharii, noi, pietrele, / drumul întoarcerii nu-l mai ştim, / Elohim, Elohim!… Frumos, nu?

Ei bine, asta ni se întâmplă, Simona dragă, ne îndreptăm către Încolo. Iar acest „Încolo” se poate numi oricum. Depozitul de bătrâni n-are nimic nici decorativ, nici jignitor, nici deplorant. E doar fascinant. Cititorii vor descoperi la finalul poveştii fantastice un teritoriu nou, ceva ca o rezervaţie celestă, un depozit astral, dacă vrei, un azil printre stele. Şi, după ce vor rămâne o clipă sau mai mult cu ochii pierduţi în imaginarul ce i s-a propus (admirând hergheliile de cai verzi de pe pereţi!), vor constata că nu e nimic dispreţuitor în formularea găsită de autor. Sigur, că titlul nuvelei dă şi titlul volumului, asta e o chestie de „marketare”, cum se zice mai nou. Dar, ca să răspund sec şi lemnos, aceasta este o carte „pentru toate vârstele”. Singura pretenţie pe care autorul o are faţă de cititor este să fie un pic atent. Să citească priceput şi să coboare în convenţie, ca în scuba diving. Fiindcă, din păcate, nuvelele din volumul ăsta nu vor avea şansa ecranizării, cum s-a întâmplat cu „Răscoala” (y compris violul Nadinei, de la pagina 126 (vol.II), a ediţiei BPT din 1967, aşteptat de generaţii întregi de liceeni multicomedonaţi!), cu „Moromeţii” ori cu „Enigma Otiliei”. În rest, cu bătrânii înainte, vom avea victorii multe!

 

Când începe bătrânețea? – pentru aceste personaje în mod particular și când începe bătrânețea pentru un scriitor la modul general? Ce poate da literatura bătrâneții? Și, ce dă bătrânețea domeniului numit literatură?

Bătrâneţea poate începe în unele cazuri chiar în momentul intrării, pardon! ieşirii în lume. E posibil, din anumite motive, nu ştiu, vreo enzimă borşită, vreun cromozom estropiat sau poate ceva chiar pe linie de miră în karmament, ca unii să se nască, tristamente, cu o posăceală groaznică, pe care o poartă cu sine, ca un stigmat, ca un semn – precum fraţii Jderi, cu pata lor cafenie – toată viaţa. O posomoreală elegiacă şi morocănoasă la purtător. Un fel de posac à main – ca să fiu mai sugestiv. Ai văzut, cred, destui tineri care s-au născut bătrâni şi obosiţi şi care n-au avut nici măcar norocul lui Benjamin Button(!!)… A propos, mi se pare una dintre cele mai spectaculoase nuvele ale lui Scott Fitzgerald… Aaaa, ştii că am stat trei zile în camera unde a locuit el cu Zelda, în anii ’20, la etajul 3 al actualului Hôtel Belles Rives din Juan-les-Pins? Hotelul, care atunci era o vilişoară cochetă cu trei etaje, este faimos pe Riviera Franceză tocmai pentru că istoria lui se leagă de numele lui Scott (există la parter şi un pianobar, şi un salon Scott, cu imagini din acei „ani nebuni”). Ţi-am spus toate astea, pentru că ştiu că te pasionează acest subiect îmbrobonat de la belle époque, pe tine şi pe alte câteva duduci absolut şarmante (vă ştiţi!), seduse la modul cel mai decent necondiţionat de le bon temps passé!). Hotelul aparţine doamnei Marianne Estène-Chauvin, nepoata pictorului Nicolas de Staël (căruia i-a aparţinut hotelul, prieten bun cu Scott … citeşte, te rog, //www.viataromaneasca.eu/revista/articol/2312/), pe care am cunoscut-o… nu pot să-ţi spun ce stil, ce maintien, ce siluetă, ce istorie, ce savoir-être, ce eleganţă negru-dantelată, ce politeţe, ce generozitate… ani buni primeam de la ea o felicitare de Anul Nou, ceva cam cât un afiş… Ufff, iar ne-am luat cu vorba. Adică, „am făcut vorbire”!!!…

Să revenim la normal şi la prezent! Ei bine, personajele mele din acest volum de nuvele nu sunt bătrâni decrepiţi sau bătrâne smintite. Nu sunt „animale bolnave”. Ci sunt reprezentări ale scriitorului, vioaie, zglobii, năzdrăvane şi chiar ţăcănite, unele pătrunse de un adevărat avânt vitalist, ca şi cum ar fi emisarii autorului. De fapt, un mănunchi de alter-ego-uri.

Şi-apoi, ce poate da literatura bătrâneţii? Pffoaaa, păi e fabulos. Cel mai important, terapia prin vis. Şi mai e ceva: cu fiecare carte citită, omul (bătrân sau tânăr, oricum ar fi!) schimbă locul. Turist fără paşaport. Azi eşti la San Francisco, mâine eşti la Paris, poimâine eşti pe fluviul Zambezi, iar, peste o săptămână, chiar dacă ai ajuns la Terapie Intensivă, poţi să-ţi aminteşti orice: o plajă din Bali, chipul unui herborist din Beirut, casa părintească din sătucul de departe, sudoarea căzând picuri pe pieptul iubitei, un borcan cu castraveţi muraţi puşi de soacră sau, cine ştie, poate chiar lumina soarelui generic din citatul acela extraordinar al lui Picasso: „Certains peintres transforment le soleil en un point jaune; d’autres transforment un point jaune en soleil”. În schimb, pentru invers, ce dă bătrâneţea literaturii, nu ştiu ce să zic. Vorbeşte cu domnii Balzac, Tolstoi, Galsworthy, Faulkner şi mulţi alţii. Ei ştiu mai bine ce-i bătrânismul! Ce să fie? Un curent aparent vetust, dar încărcat de farmec, valoare şi înţelepciune.

 

Există vreun fel în care această carte ne pregătește pentru întâlnirea cu bătrânețea? – de la ce a plecat ideea cărții?

Poate chiar de la o amintire pe care ţi-o voi dezvălui mai târziu, legată de domnul Alexandru Paleologu… Care, à propos, părea că trăieşte în alte vremuri, deşi îmi amintesc că era în 1992… Am venit odată, dimineaţă pe la ora 10, cu căţelul meu, Tommasso, spre a-l „depana” la cabinetul veterinar – de la subsolul celebrei case boiereşti din strada Armenească 23 – al fiicei sale vitrege, Ilinca, cu care eram prieten. Stătea în faţa intrării, pe trotuar, cu o atitudine de gentleman perfect. O statuie superb-seniorală. Era îmbrăcat impecabil. Palton lung, melon, baston, mănuşile ţinute snop deasupra măciuliei de argint… ce să mai, lord englez. Şi l-am salutat, punând acea stupidă întrebare politicoasă şi apretată, fiindcă mă cunoştea: „Ce mai faceţi, domnule Paleologu?”. Iar el mi-a răspuns: „Binişor, dragă, binişor… ca să nu par cumva suspect! – şi a zâmbit pişicher-bizantin… Aştept maşina să vină, ca să merg la Cameră”.

La Cameră, Dumnezeule, îţi dai seama?! Îşi închipuia probabil că se duce la o Cameră a Comunelor, când el, de fapt, se ducea la o adunătură pestriţă de comunişti vopsiţi, patronată, nu mai ştiu, parcă de Adrian Năstase. Iar maşina era o pârlită de Dacie neagră, rechiziţionată de la cine ştie ce prim-secretar de partid. Însă el, din acel respect pentru etichetă şi instituţii, păstrat de la strămoşii săi Comneni şi Angelizi, se purta ca un onorabil „coleg” de Cameră cu Delavrancea, Marghiloman sau I.G. Duca. A fost pentru mine cel mai monumental bătrân.

Ideea cărţii mele a plecat de la o crucială constatare: că, după 50 de ani de viaţă la un individ, celula umană începe să se zbârcească. Chiar zice acest lucru un personaj de-al meu, fireşte, scriitor. Dă semne de oboseală. Se istoveşte. Se stafideşte. Şi atunci, mi-am dat seama, revoltat, că trebuie făcut ceva împotriva acestei ineluctabile degenerescenţe biologice. Dacă n-o putem opri şi tot trăim cu ea (cât?…nu se ştie!), măcar s-o domesticim, s-o aprivoazăm, s-o facem mai „cumsecade”. Şi asta, cum? Într-un singur fel: prin iubire şi cu asupra de senin în suflet. Iubirea este singura cale ce poate stăvili acest asalt neplăcut şi îngrijorător. Şi am recurs la un vicleşug. Mi-am închipuit cum e să fii fericit. Precum Camus, care încheie „Mitul lui Sisif”, îţi aduci aminte, cu fraza aceea care, de atunci, a transformat stupoarea în regulă: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.

 

Și, în fond, ce este bătrânețea, ce înseamnă a fi bătrân? Când un om poate fi numit bătrân? Există suferință intrinsecă în însăși ideea de îmbătrânire? Personajele dumneavoastră – bătrâni și bătrâne – regretă, se confruntă, se resemnează, acceptă ele diferit în funcție de gen, faptul că sunt la această vârstă?

Am să-ţi răspund, cu permisiunea precisă a prietenului meu, Radu-Sebastian Stoica, fiul distinsului şi delicatului poet care a fost (şi este) Petre Stoica, deci, am să-ţi răspund printr-un magistral poem al lui. Pe care Petrică (îmi permit să-i spun aşa, fiindcă ne-am împrietenit graţios în anii ’90, când locuia încă în Bucureşti şi de care am fost foarte apropiat de vremuri, admiraţie şi circumstanţe), aşadar, un poem pe care cred că l-a scris la cumpăna ceţurilor. La momentul acela complicat şi nesigur al vârstei, de oboseală poate chiar plăcută, ca o narcoză, la chindia vieţii, moment sinonim cu cel al zilei ce declină pe furiş, pe care francezii îl definesc perfect „entre chien et loup”.

Îngăduie-mi, aşadar, să ţi-l citesc: M-a părăsit marea cu flautele şi tandreţele sale / m-a părăsit furioasa plăcere a călătoriilor / m-a părăsit foamea de alune şi portocale / m-a părăsit predicatul din propoziţia dragostei / m-a părăsit privirea ageră m-a părăsit / flacăra mâniei însoţită de poftă aruncatului cu pietre / m-a părăsit certificatul meu de naştere // azi dimineaţă m-a părăsit şi ploaia / ploaia cu bijuteriile sale zornăind la picioarele mele // curând mă părăseşte şi singurătatea prietenă (Petre  Stoica – M-a părăsit)

Cât despre personajele mele, revenind la ele, află că înghit orice. Dacă vor să trăiască şi să vi se strecoare în minte, trebuie să se supună voinţei mele.

 

Și vă adresez întrebarea zâmbind de această dată, pentru că trec la o altă constantă din aceste proze – și anume, existența unui erotism fin, discret. Fie că se numește personajul Anton sau Sonia sau Eva. Care este relația dintre erotism și bătrânețe?

Sigur, sigur, hai!…zâmbeşte cu subînţelesuri, fiindcă eşti tânără, ce-ţi pasă. Noi, bărbaţii, se spune că mustăcim. Voi, femeile, faceţi doar zâmbre. Între altele fie spus, habar n-ai ce frumoasă este – vorbesc la modul generic-exemplar – femeia privită din afară, atunci când erotizează. Chiar şi când vorbeşte despre eros. Atunci, se îmbujorează, cade în lingoare decentă, are un leşin apneic (fiindcă „leşinul” acneic şi-l va fi rezolvat demult!), se bâlbâie dulceag, ţine privirea în jos, la beci, unde se răcoreşte, ca-ntr-o fântână, atunci descoperă toate scamele din lume pe covoraşul – scuze! era să zic croitoraşul – cel viteaz… bref! este o fondantă. Adică, se topeşte…. Bon! Să revenim!…

Deci, dacă nu eşti bolnav, ca s-o iei razna, erotismul este o nestare de bine. Repet: erotismul, nu neurotismul! Închipuie-ţi uluirea mea politicoasă – cred că nu s-a sublimat în priviri – atunci când, într-o după-amiază din anii ’90, stând la o tacla cu inepuizabilul şi inenarabilul Alexandru Paleologu (alintat în câteva cercuri concentrice „Nenea Alecu”) mi-a spus…nu mai ştiu cum venise vorba: „Dragă, iubirea nu funcţionează pe grupe de vârstă. Poţi să iubeşti oricând. Mai ales acum, la bătrâneţe, dragostea e atât de frumoasă, de caldă şi de proteguitoare!… Ce poate fi mai emoţionant decât să mergi pe stradă de mână cu iubita, acum, la bătrâneţe?!… Paul et Virginie n’importe quand!”. Şi a zâmbit cu subînţeles – „cu ochii lui vioi, adânci şi mari”, vorba poetului – apoi, şi-a fixat nelipsita pipă în colţul gurii. Eu rămăsesem, ca un fraier, paseist şi anistoric, cu parşivul de Minulescu-n cap, „…două jucării stricate / Merg ţinându-se de mână”.

De aceea, nuvelele astea sunt nişte grămezi de cuvinte aluzive (sau aluziuni depuse pe meninge… care, ştii că rimează copios cu ninge, anotimpul când în viaţa fiecăruia soseşte o iarnă precisă ca un ceasornic şi când, la gura sobei, răsar nălucile… dar nu mai dezvolt!). Unele dintre acestea, trebuie să mărturisesc, chiar frumoase.

Şi tot de aceea, am forţat un pic nota aşteptărilor pe care le are cititorul şi am scris un triptic straniu, Permis de trecere, subintitulat „trei schiţe de senzaţie”. Sensul e, fireşte, tot îmbârligat: este fie o schiţare a senzaţiei în stare pură, fie „trei schiţe senzaţionale”, adică, lovite întrucâtva de un fel de fantastic chior, şchiop şi cocoşat. Atât. Ieşit din tipare. Senzaţia pe care le lasă cele trei povestiri este de contrarietate, stupoarea aceea despre care vorbeam mai devreme. O plutire într-un vis aflat, şi el, la rândul lui, în levitaţie.

 

Domnul Octavian – un personaj care mie mi-a atras atenția într-un mod aparte. Și inevitabil, un subiect delicat – ideea de boală. Care au fost resorturile când ați scris Somnolențe?

Boala este o oprire. Cât o respiraţie. O suspendare. Mai scurtă sau mai lungă. Ce te poate întări (ştii vorba aia populară: Ce nu te omoară te întăreşte?) sau care îţi poate fi fatală. Dar ea este, în acelaşi timp. după părerea mea, şi o stare de graţie. Cu o singură condiţie: să by-passezi durerea. E un test original. O încercare (tot o vorbă înţeleaptă şi empirică spune că încercarea moarte n-are!). Un accident, de fapt. La fel cum defineşte Henri Michaux Omul: „L’homme est une âme qui a eu un accident”!!

Şi depinde de culoarea acestei probe (despre culoarul ei… hmm, altă dată!). Fiindcă sunt tot atâtea dureri, câţi suntem cu toţii. La fel cum există miliarde de sori. Fiindcă fiecare om are soarele lui. Pentru unii, încă luminează, pentru alţii abia pâlpâie, pentru unii frige şi topeşte, pentru alţii s-a stins. Şi nu mai răsare niciodată. Este particularul în derivaţie dramoleptică. În ce registru stilistic te situezi, spre exemplu, dacă spui unei femei, de pildă: „Doamnă, dacă vreţi, în timpul liber, puteţi cădea cloşcă, adică vă puteţi îndrăgosti de mine” sau îi declari senin: „Madame, je vous aime, de…behăi!”? Unde e noima? Care ţi-e karma? Vorba lui Nenea Alecu: „(…)Paul et Virginie n’importe quand!”. Şi nu mint, chiar am avut o astfel de criză, în care mi-am reprezentat în 3D durerea (sună frumos, nu? un titlu aşa, de poezie semnată de un tânăr poet clasicizat temeinic într-un jilţ amplu Louis XV şi cu atitudinea plenar-octogenară, gen Victor Hugo: „Durerea în 3D”… vând copyright-ul!). Bineînţeles însă că scriitorul, masochist cum îl ştii, vine şi mai pune ceva de la el. Finalul trist.

Auzi, ştii ce am descoperit, Simona, într-o clipă de luciditate, că, după aia, am căzut iarăşi în speranţă? Am priceput că, odată cu tinereţea pierdută şi păşirea în universul gloriei decrepite, îmi plac la nebunie finalurile abătute, mâhnite, melancolice, chiar tragice. Nu mai suport – fac erizipel pe creier – epicul fanfaronard-moralizator, în care Binele e musai să învingă Răul, atâta vreme cât, în realitate, simt pe pielea mea că totul e, vorba lui Nenea Iancu (alt nene genial şi tutelar!), „viţăvercea”. Orice construcţie epică, pe care o bănui că are un final bombastic, un happy/end din ăla romanţios, cu amoraşi zburătăcind printre inimioare pulsatile, o părăsesc la jumătate. Şi mă ocup de altceva. M-am săturat de rozbonboneria ticluită doar pentru a camufla acea realitate crudă că, de fapt, suntem singuri, trişti, urâţi, abnormi, muritori şi irepetabili. Mi-ar plăcea şi mie un pic de schimbare (aşa cum doamnele, fără un pic de mov, pun botic!), ca Făt-Frumos să arate ca o piticanie cu faţa plină de negi (ca ştiu eu cine!), să fie cocoşat şi şchiop, pe deasupra. În schimb, Zmeul să fie o mândreţe de băiat, un flăcău din ăla universal, capabil să însămânţeze tot mapamondul. Cât despre Ileana Cosânzeana, la ea n-am decât o singură pretenţie: să fie de extracţie lupanariotă! Atât.

Ei bine, atunci, da! Aspiraţia către frumos, înălţarea către tăriile moraligene ale existenţei, sădirea în suflet a celor mai nobile sentimente sunt perfectamente justificate.

 

Ca să duceți la bun sfârșit Depozitul de bătrâni, ce v-a ajutat cel mai mult? Sau, mai exact, nu ați fi putut să o scrieți fără…

…Fără obsesie. Da. Obsesia e cea care m-a ajutat. Ideea obsedantă şi, în acelaşi timp, reconfortantă că iubirea este necesară ca aerul. Zău, Simona, am văzut oameni iubind şi m-am simţit foarte bine. M-am întremat, aşa…

 

Pentru cine ați scris această carte, în primul rând?

Pentru mine, ca să nu îmbătrânesc niciodată.

 

Interviu publicat şi în LaPunkt.ro


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.