Experimente diabolice ale secolului XX

Foto: Memorialul Închisoarea Piteşti

În România stalinistă, între 1949-1951, a avut loc un experiment diabolic menit să transforme cei șase sute de deținuți ai penitenciarului Pitești (toți, studenți arestați pentru activități antiregim reale sau doar imaginate) în „oameni noi”.

 

Metoda, inspirată după câte se pare din învățăturile pedagogului sovietic Anton Makarenko și preluată de către poliția secretă a Uniunii Sovietice și sateliților ei, ar fi trebuit să transforme victimele în propriii lor torționarii și, prin urmare, în „educatori”. O grupare de colaboratori ai regimului, condusă de un fost legionar arestat în 1948 sub acuzația de a fi mințit în privința trecutului său, s-a angrenat în violențe inefabile, barbare, împotriva propriilor lor colegi de detenție, și care au experimentat două niveluri de transformare: re-educarea externă și cea internă, atunci când victima devenea torționar.

Existau doar două posibilități pentru acești deținuți: să devină complici sau să moară în condiții îngrozitoare. De fapt, după cum a spus unul din puținii supraviețuitori ai acestui lugubru experiment, mai exista o a treia cale: să-ți pierzi mințile!

Ceea ce s-a petrecut în lagărele naziste și comuniste (Pitești a fost, prin toate intențiile practice, o astfel de instituție) era menit să distrugă trăsături de bază ale umanității precum compasiunea, înțelegerea și solidaritatea. Experimentul Pitești a fost declanșat de ofițerii locali și agenți infiltrați ai acestora în rândurile deținuților, având în spate ordinele venite din partea celor mai înalte eșaloane ale Securității.

I s-a pus capăt în mod brusc și neașteptat chiar înainte de moartea lui Stalin, în vreme ce organizatorii, acuzați de uneltire în vederea compromiterii regimului comunist, au fost executați în 1954, ducând cu ei în mormânt secretele întregii operațiuni. Cu toate acestea, povestea a continuat să circule prin închisorile din România, devenind publică în Occident în anii ’60.

Istoricul Timothy Snyder avea dreptate să-și încheie lucrarea sa fundamentală, Bloodlands (Tărâmul morții), spunând că „regimurile nazist și sovietic au transformat oamenii în cifre… Ne revine nouă, umaniștilor, misiunea de transforma la loc cifrele în oameni”.

La baza acestor orori a stat convingerea că ființele umane pot deveni obiectul unei inginerii sociale radicale dirijate de către auto-intitulați custozi ai fericirii universale. Și pentru a parafraza un istoric, secolul XX a ajuns să fie distructiv odată ce „prezumția conștientă istoric potrivit căreia întâmplarea abundă și trebuie să fie dirijată, că haosul este pe cale să se înstăpânească și că trebuie depășit, că societatea poate fi proiectată și revoluția înfăptuită”, a devenit justificare pentru sacralizarea politicului și l-a transformat într-un substitut al religiilor tradiționale.

Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două incarnări ale prezenței funeste a diavolului în istorie: „Diavolul… a plăsmuit state ideologice, cu alte cuvinte, state a căror legitimitate este legată de faptul că stăpânii lor sunt stăpâni ai adevărului. Dacă te opui unui asemenea stat sau sistemului său, ești un inamic al adevărului” (Modernity on Endless Trial).

Ambele mișcări au pretins să purifice umanitatea de agenții corupției, decadenței și disoluției și să redea o presupus pierdută unitate a umanității (excluzându-i, desigur, pe cei percepuți ca subumani, inamici sociali și de rasă). Pentru comuniști, demonul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat ca surse ale tuturor calamităților, „plaga” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul. Fascismul (și varianta lui radicală, nazismul) a fost ferm anti-comunist.

În anii 1930, stalinismul a transformat antifascismul într-un pilon al propagandei sale, seducând intelectualii și galvanizând mișcările de rezistență de pretutindeni. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste, este greu de imaginat stalinismul devenind un asemenea magnet extraordinar pentru atât de mulți indivizi, altfel inteligenți și rezonabili.

Acești oameni erau convinși că prin sprijinirea fronturilor populare, în special în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), se opuneau barbarismului nazist. Mașina de propagandă a Internaționalei comuniste apăra drepturile omului împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, mascând însă faptul că, până în 1939, cele mai multe crime în masă din Europa fuseseră, de fapt, comise de către staliniști, în URSS…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Anca Luca spune:

    „convingerea că ființele umane pot deveni obiectul unei inginerii sociale radicale dirijate de către auto-intitulați custozi ai fericirii universale”… pare ca si azi se intampla asa…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.