După şaptezeci şi cinci de ani: mai 1945, stalinismul şi naşterea Europei captive


Pentru români, ca şi pentru toate naţiunile ai căror miniştri de Externe au semnat declaraţia comună alături de secretarul de stat al Statelor Unite, mai 1945 înseamnă începutul unei ocupaţii care s-a vrut a fi eterne.

 

Nimeni nu poate uita şi nimeni nu poate relativiza, vreodată, amploarea unică a ororii pe care regimul nazist a întruchipat-o. Nimeni nu are dreptul de a trece în uitare această acţiune fără precedent în istorie şi care stabileşte, în intensitatea ei exterminaţionistă, un standard al crimei de stat: prin Holocaust, hitlerismul şi-a exprimat, programatic, metodic şi implacabil, aspiraţia sa către lichidarea întregii populaţii evreieşti europene.

Destinul Annei Frank rezumă, în simplitatea sa tragică, destinul celor care, pe întreg cuprinsul continentului, au fost deportaţi, umiliţi, gazaţi sau împuşcaţi, în numele ideologiei care făcea din antisemitism cheia ei de boltă. Imperiul pe care Germania naţional- socialistă îl clădea în Europa ocupată era un vast domeniu al fricii şi al terorii: totalitarismul nazist a avut, până în ultimele sale zile de existenţă, această teribilă ambiţie a atingerii scopului său macabru. Ideocraţia de la Berlin a privit genocidul şi crimele împotriva umanităţii ca pe uneltele de edificare al viitorului supremaţiei ariene.

Împotriva acestei ameninţări mortale au luptat bărbaţii şi femeile care au înfrânt nazismul. Prin sacrificiul lor ei au reabilitat onoarea şi curajul, regăsind un drum al demnităţii şi al angajării etice. Zilele de mai în care ne amintim de sfârşitul războiului sunt cele în care ne amintim de chipurile celor care au luptat şi au învins, împotriva unei soarte ce le apărea ca potrivnică.

Mai 1945 nu este, însă, pentru popoarele Europei centrale şi răsăritene decât poarta care se deschide spre un nou interval de servitute şi de despotism. Căci acolo unde armatele sovietice pătrund, aureolate de antifascism, ele aduc cu sine un alt totalitarism, destinat să îl înlocuiască pe cel nazist. Autentica eliberare are loc doar acolo unde aliaţii occidentali îngăduie libertăţii suprimate să se reîntemeieze: Europa de vest datorează celor care s-au jertfit pe plajele din Normandia propria ei demnitate regăsită.

Căci Uniunea Sovietică nu a fost doar victima unei agresiuni, ci şi complicele la agresiunea nazistă din septembrie 1939. Înainte de 22 iunie 1941 se află, cronologic, 23 august 1939. În acea zi, solidaritatea dintre tiranii a avut o singură justificare: reducerea la sclavie a naţiunilor central şi est- europene, printr-un act gangsteresc ce sfida dreptul internaţional public.

Iar ceea ce URSS înfăptuieşte, imediat după ce trupele ei pătrund în răsăritul european,nu este altceva decât repetarea gestului de la 1939. Aşa cum Anne Applebaum a demostrat în cartea ei memorabilă,The crushing of Eastern Europe, distrugerea Europei captive este un proces sistematic şi premeditat. Eliberarea celebrată de propagandă este o ocupaţie militară brutală, preludiu la comunizare şi la sovietizare. Şi nimic nu ilustrează mai dramatic această continuitatea istorică decât tragedia Poloniei. Martirajul ei duce de la septembrie 1939, trecând prin Katyn, până la trădarea de către sovietici a insurecţiei de la Varşovia.

Uniunea Sovietică nu a intenţionat, în niciun moment, să onoreze promisiunile la care a subscris . Stalinismul a invocat teribilele jertfe ale popoarelor din URSS spre a subjuga naţiunile pe care le socotea parte a sferei sale de influenţă. Expansiunea stalinistă a dat naştere regimurilor marionetă, ilegitime şi criminale.

Vreme de decenii, victoria sovietică împotriva nazismului a servit drept fundament de legitimitate imperialismului URSS. Paradele din Piaţa Roşie au însemnat etalarea majestăţii totalitare: coregrafia stalinistă era dusă mai departe de urmaşii săi. Cât despre regimul putinist, el se înscrie în această tradiţie, spre a recupera filonul nostalgiei şi spre a mobiliza ostilitatea faţă de Occident.

Pentru români, ca şi pentru toate naţiunile ai căror miniştri de Externe au semnat declaraţia comună alături de secretarul de stat al Statelor Unite, mai 1945 înseamnă începutul unei ocupaţii care s-a vrut a fi eterne. Pentru aceste naţiuni, memoria postbelică nu este memoria refondării europene, ci aceea, dramatică, a despotismului comunist. Libertatea este, pentru aceste naţiuni, nu doar o abstracţiune, ci cuvântul în numele căruia s-a visat şi s-a sperat, vreme de jumătate de veac. La şaptezeci şi cinci de ani de la acel mai 1945, demnitatea umană şi ordinea libertăţii trebuie apărate, cu aceeaşi tenacitate.

 

Articol publicat și pe LaPunkt.ro.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.