Cum văd anul 101 după Marea Unire


În prag de sărbătorire a Centenarului, am fost întrebată cum văd anul 101 după Marea Unire. Raportându-l la anul 100 şi dată fiind perspectiva de a rămâne în aceleaşi coordonate politico-administrative, nu privesc spre el cu optimism, ci doar cu speranţă.

 

2018 a fost un an în care am simţit jenă şi frustare faţă de faptul că Centenarul a prins România condusă de o garnitură politică jalnică, de o incompetenţă crasă şi o nesimţire cinică; „efigiile” ei sunt fie infractori, fie oameni intraţi în atenţia Justiţiei, fie, obedienţi acestora, semidocţi ori mitocani. Un Guvern dat pe mâna unui prim-ministru agramat, populat cu miniştri ageamii, semidocţi, incapabil de proiecte majore, incapabil să construiască măcar o autostradă-liant între provinciile care, în 1918, făceau unirea. Un Parlament condus de un condamnat penal şi un cercetat penal, a cărui majoritate se remarcă fie prin tăcere, când e vorba să taxeze obsesii şi derapaje ale şefului de partid, transpuse în proiecte de lege, fie prin slugărnicie, când trebuie să le voteze cum i se cere – chiar dacă aceste legi îngrijorează, oripilează Cancelarii şi instituţii occidentale –, fie prin mitocănie, prin dispreţ faţă de instituţii europene şi faţă de toţi cei care susţin statul de drept şi independenţa justiţiei, idei ce contravin principiilor şi intereselor şefului de partid şi camarilei sale.

2018 a fost un an în care am constat, din nou, că sănătatea, educaţia, infrastructura sunt teme de interes secund, prioritatea programului de guvernare fiind încercarea de a-l scăpa de puşcărie pe omul care conduce partidul aflat la putere şi, de facto, Guvernul şi Parlamentul.

2018 a fost un (alt) an în care dreptatea nu a ajuns nici la morţii şi împuşcaţii Revoluţiei, care, în 1989, ne-au ajutat să ieşim de sub bocancul comunist-autoritarist, nici la victimele Mineriadei, care, în 1990, au încercat să decupleze România de eşalonul secund al acelui regim criminal.

2018 a fost un (alt) an în care am trăit cu spaima că o putere ticăloşită, o parte coruptă, o parte obedientă acesteia, dependentă de ea prin sinecuri, ne va scoate, cel puţin de facto, din UE, decuplându-ne de valorile europene, de Occident şi transformându-ne într-un regim autocractic, pe placul Puerii din Est.

Nu am motive să cred că 2019 va fi radical schimbat. Am însă speranţe. Că românii îşi vor păstra viu spiritul civic care i-a animat în utimii doi ani, când au ieşit masiv în stradă pentru a taxa abuzuri ale Puterii şi derapaje de la linia democraţiei. Că România va rămâne în coordonatele euro-atlantice, intrarea în UE şi în NATO fiind cele mai mai bune lucruri care i s-au întâmplat României în această ultimă sută de ani..

 

Articol publicat în Revista Orizont.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.