Cristian Sida: „Pictez şi când nu pictez”

„Libertate, delir, experiment şi culoare”. Prin aceste cuvinte îşi defineşte, succint, pictura Cristian Sida. Este unul dintre cei mai apreciaţi pictori români contemporani – format la şcoala marilor Constantin Flondor şi Romul Nuţiu –, un artist ajuns în avangarda actualei picturi europene. Şi, totuşi, prima lui iubire nu a fost pictura, ci muzica – pianul. Dacă ar schimba ceva în viață, spune, ar face pian, chiar dacă, „poate, ceea ce spun e nedrept față de parcursul meu profesional. Mă văd stând pe o scenă și cântând Rachmaninoff sau Grieg sau Beethoven.”

L-am invitat pe Cristian Sida la un dialog despre pictură, ca artă, ca terapie şi „mod de a respira”, despre rolul major al luminii şi al culorii în arta sa, despre locurile care îl inspiră, despre mentori, despre prieteni şi prietenie, despre „relaţia” sa cu Franţa, care i-a devenit o a doua patrie, dar şi despre expoziţiile pe care le are în pregătire.

 

„«Relaţia» cu Franța, prin mirosul de ciocolată şi al revistelor de benzi desenate Pif”

CV Cristian Sida

Este născut la Arad, în 13 aprilie 1974.

Este absolvent al Liceului de Arte Plastice Timişoara (1992), al Facultăţii de Arte Plastice – specializarea Pictură în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (1998). Are studii aprofundate de pictură, la aceeaşi facultate, la clasa profesorului Constantin Flondor (2002). Este doctor în Arte vizuale (2009).

Predă la Facultatea de Arte și Design a Universităţii de Vest din Timișoara, din 1998, întâi ca preparator (1998-2002), apoi ca asistent (2002-2007), iar din 2007 este conferenţiar.

În 1999  a obţinut Bursa Naţională pentru Pictură, oferită de Uniunea Artiştilor Plastici din România. A primit Premiul pentru Pictură la Bienala Internaţională de la Izmir, Turcia (2011), Premiul de Excelenţă în Pictură oferit de Uniunea Artiştilor Plastici din România (2015) şi Premiul „Eugen Todoran” pentru Excelență în cultură (2017).

A avut mai mult de 20 de expoziţii personale în ţară, în Franţa şi în Turcia, prima fiind în 1996, iar cea mai recentă, Sparring Partners, în 2024, la Galeria Jecza, din Timişoara.

Din 1999, a fost inclus în peste 120 de expoziţii de pictură naţionale, la Timişoara, Bucureşti, Arad, Iaşi, Constanţa, Cluj Napoca, Târgu Mureş, şi internaţionale – în Franţa (Paris, Strasbourg, Biarritz, Mericourt, Saint Cyr sur Loire, Gentioux, Tessy sur Vire, Le Barcares şi Saint Genis des Fontanes), Austria (Viena), Cehia (Praga), Italia (Veneţia şi Treviso), Ungaria (Budapesta, Szeged şi Eger), Germania (Karlsruhe), Belgia (Bruxelles), Turcia (Izmir), Olanda (Haga) şi SUA (New York).

De asemenea, începând cu 2014, a participat la expoziţii de artă monumentală, cu lucrări de mari dimensiuni, în Franţa (la Paris, Aubusson, Gentioux şi Mericourt).

Este autorul volumelor O formă de dripping narativ (Triade/Brumar, 2009, în co-autorat cu Alain Georges Leduc ), Arta abstractă. Scenă a marilor evenimente în practicile vizuale contemporane: origini şi evoluţie (Eurostampa, 2014), Martori (Cosmopolitan Art, 2016) şi Album 16 19 (Progressiv Nyomda / Editura UVT, 2019).

Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Timișoara, din 1998.

Cristian, facem interviul acesta între două vizite ale tale în Franţa, care ţi-a devenit, de mulţi ani deja, o a doua patrie, unde pictezi, unde eşti – ca aici, în ţară –, cunoscut şi apreciat. Când şi cum a început „relaţia” ta cu Franţa? Ca vis, proiect concretizat sau ca joc al destinului?

În 1982, mama mea a făcut o vizită în Franța. A avut șansa să meargă acolo, lucra la Casa de Cultură din Curtici. Când s-a întors, pentru mine a fost un șoc. Aveam opt ani, dar îmi amintesc şi acum senzația olfactivă pe care am avut-o atunci: mirosul de ciocolată şi al revistelor de benzi desenate. Când mama s-a întors din Franţa cu celebra revistă Pif – ulterior am aflat că era a partidului comunist francez, ceea ce m-a șocat – am fost fascinat. Aşadar, așa a început „relaţia” cu Franța, prin mirosul din bagajele mamei mele, umplute cu ciocolată, cu parfumuri, cu cafea şi cu acele reviste de benzi desenate. După Revoluție, când s-a dat dreptul la viză, am plecat şi eu. Deci prima oară a fost în urmă cu 35 de ani. „Relația” cu Franța s-a dezvoltat apoi ca o poveste. La fiecare plecare s-au legat noi prietenii, noi proiecte, s-au ivit noi oportunități. Între timp mi-am cumpărat o casă acolo, nu neapărat pentru a avea o casă în Franța, ci pentru a-mi putea gestiona lucrările, că altminteri le lăsam peste tot pe unde pictam. Acolo am şi un atelier foarte mare, unde îmi țin lucrările și atunci, dacă e vorba de o expoziție în Paris sau altundeva în Franţa, e mult mai simplu să le arăt, să le expun.

 

Casa şi atelierul sunt în Limousin. Cum ai ales locul acela?

În anul 2011 am ajuns într-o rezidență de creație în zona Limousim, în partea de nord a Occitaniei, un loc care ințial nu mi-a plăcut în mod deosebit, deşi era un spațiu pitoresc, un cadru natural foarte frumos, foarte tonic – locul seamănă foarte bine cu Gărâna, doar că e un platou. M-am înțeles foarte bine cu cei de acolo, m-au chemat în fiecare an și, după vreo șapte ani, în timp ce mă plimbam cu un prieten pe acolo, am întrebat cât costă o casă. Mi-a spus că 40.000-50.000 de euro. Având niște bani în bancă, mi-am zis: De ce nu? Hai să fac o investiție. Practic, am luat-o ca un plasament bancar inițial, în ideea că o să vină o criză. Ulterior a devenit un fel de reşedinţă de vară. Din păcate, în timpul anului merg tot mai rar, pentru că nu prea am timp, dar vara mă duc și stau cam o lună acolo și lucrez doar după natură. Tot ce lucrez în atelierul din Timişoara unde creația o stimulez din interior, forțându-mă puțin, acolo vine firesc, mi se livrează din natură niște date. Acolo totul e piatră, adică piatră pe piatră, cu jointuri de nisip. M-a atras foarte mult relaţia asta dintre piatră și verde, și cer, plus muzeele din zonă. Ești practic izolat acolo, dar dacă ai nevoie de un referent cultural sau de un răspuns, te duci la muzeu, la Aubusson, care e capitala mondială a tapiseriei.

Mi-am făcut prieteni foarte mulți, unii au grijă de casă când sunt plecat, alţii stau lângă mine. Suntem o comunitate mică, o enclavă de artiști, care lucrează în plen-air. Fiecare are preocupări abstracte. Eu lucrez numai după natură. Am un atelier imens acolo și cred că am trei picturi înăuntru, restul sunt făcute afară, pentru că e păcat să nu lucrezi la aer. Aici, la Timişoara, stau închis în atelier, văd blocurile astea. Acolo, dimineața, cu cafeaua în mână, abia trezit, mă duc direct sub măr și pictez. Mai mult nu-mi trebuie în viața asta decât momentul acela.

 

„Cea mai bună oportunitate de a te dezvolta este când întâlnești persoana providențială”

În luna iunie, ai participat cu lucrări la Parcul internaţional de sculptură din localitatea franceză Mericourt, proiect pe care l-ai iniţiat în 2024. Cum s-a născut ideea şi de ce în Franţa şi nu undeva în România, unde ai mai organizat tabere de creaţie artistică împreună cu Andrei Herczeg şi Ştefan Călărăşanu?

Da, în 2011 am inițiat cu Ștefan Călărăşanu prima tabără de la Gârâna. Am organizat-o în Franţa datorită întâlnirilor mele din Limousin. Acei oameni care guvernează cultural zona aia se trag din nordul Franței, având la rândul lor case de vacanță acolo. Sunt cei care le oferă studenților mei șansa ca, începând cu 2013, să facă anual rezidențe de pictură pe banii statului francez. Totul este plătit: avion, casă, masă, materiale.

Și așa ne-a venit ideea, acum un an, să facem un parc de sculptură. Eu, fiind pictor, nu știam în ce mă bag. Este o chestie foarte complicată logistic, dar a ieșit, culmea!, foarte bine. Vecinii mei din Limousin sunt originari din nordul Franței sau au casă de vacanță în zona respectivă. Aşa s-a creat o dublă legătură. Una instituțională și una umană. Apoi am început să ducem studenți în zona aceea, am şi făcut rezidență de tapiserie, în 2016, s-au legat prietenii cu primarul din Aubusson, care e născut în aceeaşi zi cu mine și care, în 2023, mi-a oferit un perete de zece metri să fac o lucrare. A fost o lucrare de 10 / 7 metri care a stat expusă un an, dar am făcut mai multe lucrări de exterior. În România n-am făcut niciodată, n-am primit o comandă pentru astfel de lucrări. Şi tot în Aubusson am avut o expoziție personală, la Galeria Des Marches, în anul 2015, curatoriată de Jerome Bel.

Toate proiectele sunt, de fapt, rezultatele unor prietenii și unor întâmplări de viață și întâlniri că, vorba lui Andrei Pleșu, întâlnirile sunt esențiale, eu cred în asta. Cea mai bună oportunitate de a te dezvolta este când întâlnești persoana providențială. Nu am căutat aceşti oameni, la fel cum nu am căutat nici casa, nici rezidența din Franţa. Ele au venit ca un rezultat al muncii mele.

„Parisul rămâne Paris, dar mai mult de două, trei zile nu pot rămâne”

Iiubești Franța, dar spui că, deşi mergi la Paris foarte des, „nu rezist mai mult de trei zile. Parisul s-a îmbolnăvut iremediabil”. Ce te face să-l percepi aşa?

Și-a pierdut identitatea, în primul rând. Parisul e foarte diferit de Franța. În Parisul anilor ’90, în metrou se vorbea franceză, acum cu greu găsești un francez născut acolo. Și nu o spun făcând diferențe rasiale, sociale sau culturale. E pur și simplu ceea ce reclamă și ei că Franța și-a pierdut identitatea și, vorba lui Cioran din anii ’90, „Parisul a devenit un garaj apocaliptic”. Pe mine mă supărase afirmaţia aceasta, atunci. Acum, când cobor din avion, deja simt o energie grea, foarte obositoare, ceea ce nu era cazul înainte. Dar asta se întâmplă numai în Paris. Nu pot spune că nu îmi place, pentru că Parisul rămâne Paris, dar mai mult de două, trei zile nu pot rămâne.

De curând am primit invitația să fac o expoziție acolo și stau pe gânduri dacă să accept. Înainte cu 10-20 de ani, și dacă îmi spuneai că voi expune în metrou, pe jos aş fi mers. Acum nu știu dacă Parisul mai poate fi asociat cu pictura și nici Franța nu mai poate fi asociată cu pictura, pentru că Franța merge pe o zonă conceptuală de ani de zile, fiind instituit un tip de relație guvernamentală a artistului, dacă nu faci parte dintr-o entitate ori dintr-un proiect sau dintr-o rețea, cum zic ei, nu ai acces la sferele înalte ale picturii. Deci, ori ești pictor din ăsta cum sunt eu, plezirist, care pictează cu sufletul, ori ești un tip riguros care stai tot ziua pe laptop și faci proiecte și postezi, postezi, postezi. Ceea ce și la noi se întâmplă mai nou.

Nu aş putea locui la Paris, dar îmi place să merg în Marais, să stau la o cafenea, să mă uit la oameni, îmi place să merg la Pompidou, în librării, unde aş sta ore în șir, și mai puțin la expoziții.

Deci lectura este un hobby al tău. Pe primul loc?

Lectura nu-i primul hobby. Lectura este complementară cumva picturii. Am tot dat exemplu, o carte: Spuma zilelor, a lui Boris Vian. O pictură supra-realistă. Le spun și studenţilor că un artist vizual care nu citește are mari dificultăți în a scotoci în interiorul lui ceea ce ar trebui să fie, adică sinceritatea lui, cu condiția de a deveni el însuşi. Citesc însă destul de rar. Acum citesc Cine l-a ucis pe John Lennon,  ceva foarte edulcorat. Îmi plac mult scrierile biografice. Am pe noptieră Maestrul și Margareta, și în franceză, și în română, dar tot amân lectura. Citesc mai mult în avion, seara mai puțin pentru că seara sunt foarte obosit după pictat.

Revenind la întrebarea ta, primul hobby, care a rămas o nostalgie, a fost muzica. Aș ști să fac muzică.

 

„Mă văd stând pe o scenă și cântând Rachmaninoff sau Grieg sau Beethoven”

Ai cântat la pian, am aflat. De ce pianul trecut pe locul 2 când era pe locul 1 de fapt?

Mama avea la serviciu o pianină, eu eram în clasa a III-a. În perioada aceea, pictam deja, ca orice copil, mulţi îmi ziceau că sunt talentat, dar mie îmi plăcea muzica, la fel ca acum. La Liceul de Muzică în Timișoara am ajuns pentru că, în 1986, maică-mea m-a exilat aici, întrucât eram bâtă la matematică, era un coșmar. Luam meditaţii ca să iau nota 5 și primeam 4. Atunci  mama mi-a zis: Nu se mai poate cu tine, ești talentat de desen – și m-a trimis aici. La internat am stat în cameră cu muzicieni care m-au fascinat repetând de dimineață, de la ora cinci, la vioară şi la pian. Ulterior, în timpul facultății din nou am fost „vizitat” de muzică, având atelierele de creație în clădirea în care este și acum Facultatea de Muzică, în Piața Libertății. Fete care studiau la vioară căutau sala de studiu și solfegiu și așa s-a ivit posibilitatea să lucrez după model, invitându-le la noi în atelierul de pictură: făceam deseori crochiuri după ele împreună cu Vasile Fuiorea și cu Gyuri Fikl. Deci iată că muzica este și ea un „Sparring partner”.

Mi-ar fi plăcut mult mai mult să fac muzică. Dacă aș schimba ceva în viață – poate ceea ce spun e nedrept față de parcursul meu profesional –, aș face pian. Mă văd stând pe o scenă și cântând Rachmaninoff sau Grieg sau Beethoven. Întâlnirea pe care o ai și feedback-ul pe care îl primești pe scenă, ca artist, nu sunt la fel ca în pictură. În pictură, feedback-ul e à la longue și nici nu există de multe ori. În cazul muzicii, simți energia publicului. Muzica este, pentru mine, tot. Nu pot trăi fără muzică. Și aici în atelier, dacă te uiți, vezi că am multe CD-uri, pe unele nici nu le-am ascultat. Am şi DVD-uri, că nu-mi place să fur de pe net. Îmi place să am concertul meu original, să-l pun în televizor. Și nu-mi place să ascult de pe YouTube. Am şi viniluri, acasă. Şi mă duc la concerte. De curând am fost la Björk, la Bob Dylan. Simon & Garfunkel. Ascult jazz foarte mult, şi nu numai la Gărâna. Deci prima dragoste rămâne muzica.

„Culoarea o simt firesc, nu o caut, nu o lucrez”

Pictura ta este, în general, o explozie de culoare – care face bine şi ochilor, şi sufletului privitorului. De unde îţi iei atâta culoare?

Am îndrăznit să spun mai demult că eu cred că culoarea m-a ales pe mine și nu eu pe ea. Pentru că desenul îl înveți toată viața, necesită muncă în fiecare zi. Culoarea, însă, dacă nu te-ai născut cu ea, e foarte greu să o înveți. Ți-o poate explica un matematician al culorii, cum era Romul Nuțiu, iar dacă ești suficient de inteligent o înțelegi. Însă dacă nu te-ai născut cu ea, e ca și cum vrei neapărat să faci ceva, dar n-ai organul respectiv pentru a percepe. Eu culoarea o simt firesc, nu o caut, nu o lucrez. Culoarea vine din interior, dintr-un proces biografic, din întâlnirile cu tine însuţi şi cu alți pictori. Însă dacă stau în natură – ceea ce pentru mine e momentul absolut al creației, să stau între flori, în miros de soare, de lavandă –, nu am nevoie de nimic. M-am pus în faţa pânzei, m-am uitat la peisaj, am filtrat și am făcut. De exemplu, în Corsica îmi place foarte mult să lucrez. De curând m-am întors de acolo. Și momentul cel mai frumos pentru mine este să stau acolo la o cafea în fața unei coli, la un pastel, nu fac uleiuri pe loc, le fac după aceea de multe ori, dar le încep în pastel. Eu cred că trebuie să te naști cu culoarea. Avem cazul Van Gogh care spunea că nu sufletul se orientează după natură, ci natura după suflet. Adică, el era în fața naturii, dar nu picta galbenul sau violetul de acolo, ci culoarea din sufletul lui.

Coloriștii mari s-au născut odată cu apariția impresionismului. Avem Matisse, care e imens, Nicolas de Staël, ambii foarte mari coloriști. Culoarea este sâmburele de unde pleacă tot, în cazul meu. Primul gând al meu nu e neapărat legat de un spațiu, ci de câteva pete de culoare. La mine creația vine pe parcurs. Sunt foarte spontan și după aia intervine rațiunea. E foarte greu să o închei o lucrare. Dacă o închei într-o cheie comodă, convențională, am frustrarea că nu sunt original.

„Pentru un pictor, lumina este esențială”

Te-am auzit spunând că ești fascinat de lumina sudului. E vreun loc în sud unde ai pictat ?

La Nisa, dar foarte puțin. A fost mai degrabă un deziderat ăsta cu lumina sudului. Când eram adolescent romantic, visam să am o casă în Franța. Îmi aduc aminte o discuție cu un student de-al meu, fascinat și el de sudul Franței, căruia îi spuneam că îmi voi lua o casă acolo. N-am avut buget pentru aşa ceva. Când vorbeam de lumina sudului, m-am referit la chemarea asta a sudului, esențială pentru toți marii coloriști, începând cu Van Gogh, Matisse, Cézanne – toți au mers în sud să caute lumina. La fel, Gauguin. Eu cred că, pentru un pictor, lumina este esențială. De fapt, asta e crucea pe care o port eu, lumina. Am probleme mari cu ochii din cauza unei boli și atunci sunt foarte traumatizat de faptul că, într-o zi, dacă n-am grijă, ar putea să mi se diminueze vederea. E o traumă. O traumă pe care o pictez. Dacă te uiți în unele lucrări ale mele, o să vezi ochi peste tot. Îi pictez fără să vreau. Mâna mea are o alonjă în a face așa un fel de mișcare browniană, circulară. Chiar și în peisajele mele, dacă o să te uiți, o să îi descoperi. La mine, nu o să descoperi o lectură liniară a lucrării din prima, cum vezi, de exemplu, la Gyuri Fikl, care a fost colegul meu. La el citești, e o narațiune debordantă, barocă. La mine descoperi. La el e foarte multă măiestrie, preţiozitate, baroc, baroc aristocrat, chiar, de salon.

„Pictura îmi vindecă tot”

Spuneai într-un interviu că, pentru tine, pictura e terapie. Ce anume pot vindeca pictura, culoarea?

În cazul meu, în momentul în care mă pun să lucrez, pictura îmi vindecă tot. Şi „urmele” lăsate de relațiile interumane ori de probleme de familie, dar în primul rând de problemele de sănătate. E un mod foarte la îndemână de a mă distrage de la gândurile negre. Am niște probleme destul de urâte de sănătate, iar când mă pun să pictez nu mă mai gândesc. Și atunci sunt fericit. Nu pot picta dacă nu sunt liniștit, pentru că trebuie să fiu doar acolo cu gândul şi trebuie să fiu foarte luminos și pozitiv.

Cu toate că sunt unii care mă acuzau că, în unele lucrări de-ale mele erau cranii multe – chiar mă întreba cineva: cum poți să pictezi moartea cu așa culori faine? –, culorile erau pigmentare,  saturate, nu erau culori grizate. Cred că un pictor trebuie să fie foarte liniștit, senin și luminos. Mie nu-mi place pictura întunecată, nu-mi place pictura de pământuri coapte, brunuri, negruri, foarte rar fac așa ceva. Îmi place galbenul. Înainte era albastrul. În ultimii trei ani însă pictez foarte mult cu galben și nu știu de ce…

 

Poate e tot o legătura – inconştientă – cu nevoia de soare, de lumină, soare, nu?

Da, şi cred că are, de fapt, legătură și cu faptul că lucrez tot mai mult în aer liber și atunci am în faţa ochilor galbenul solar.

„Am avut o mare şansă să-i am ca dascăli pe Flondor şi pe Nuţiu”

L-ai amintit pe Romul Nuţiu. Primul tău dascăl important, cum îl numeşti, a fost însă Constantin Flondor. Ce ai învăţat de la el?

Constantin Flondor era în anii ’80 cel mai dorit profesor, cred, din România, pe lângă Corneliu Baba, pentru că era și este un intelectual, un tip carismatic, un tip citit, îl văd ca pe un nobil al picturii, şi un tip care știa să-ți insufle pofta de lucru. Dacă îl auzeai vorbind despre artă, îți venea să-i spui: Vă rog frumos, nu mai pot, trebuie să pictez. Când îl ascultai, reușea să-ți transmită numai din două, trei cuvinte dragostea pentru pictură. În plus, este un artist foarte mare. Am avut șansa să-i fiu elev în perioada 1988-1992. Constantin Flondor mi-a fost primul profesor adevărat, un profesor exigent, sever. Înainte, îl avusesem, la Arad, pe domnul Artimon, la Clubul copiilor, care m-a încurajat.

La facultate nu l-am prins. Cred, însă, că nu mi-ar fi plăcut să-l am profesor la facultate pentru că, uneori, avea o poziţie radicală, pe vremea aceea nu era deschis la experimentalismul lui Romul Nuţiu. Nu ne spunea pe şleau că nu îi place o lucrare, ne spunea: Tu faci largo gesto. Se exprima delicat, dar simţeai ironia. Dar am avut o mare şansă să-l am ca prim dascăl, iar apoi pe Nuţiu în facultate.

Dar de la Romul Nuţiu ce ai învăţat?

Am învăţat multe în senul libertăţii de expresie, am învăţat pedagogie, fără să ştiu că voi preda. Era un foarte bun profesor. Am învăţat culoare din punct de vedere matematic. Făceam pătrăţele, ca să învăţăm matematica şi contrastul. Am început să pictăm cu nonşalanţă, dar era o nonşalanţă bine situată pe un bagaj de baze şi de tehnici învăţate de la Constantin Flondor. Nuţiu a lucrat complementar, făcea cu noi culoare, compoziţie şi experiment.

Prin 1996-1997, mergeam cu Fikl la groapa de gunoi de la Balta Verde, unde ne căutam materiale: maşini de spălat, bitum. Fikl a avut atunci o perioadă de obiecte, cu smoală. Acum s-au reluat prin şcoală experimente de tipul acesta şi toată lumea crede că sunt noi. Nu, sunt după Duchamp, neodadaiste. Asta a fost fain la Nuţiu că, având-o pe fiica sa, pe Simona, la Nancy, avea tot timpul informaţia la zi din Franţa – încă nu era epoca internetului. Venea la cursuri cu două plase de cărţi, la ora 8 era în atelier şi la ora 14 pleca. Foarte bun profesor! Cei care am făcut cu el, îi amintresc aici pe Tajo, pe Fikl, au mers mai departe şi au ajuns unde trebuie. Lecţia lui Nuţiu a fost cu bătaie lungă. Studenţii mei se revendică şi ei din Nuţiu, deşi nu l-au întâlnit niciodată. În fiecare zi mă gândesc la el. În fiecare dimineaţă ne beam cafeaua, la ora 8, discutam despre pictură. Şi acum, de mult ori, mă întreb: Ce ar spune el deste lucrarea asta sau asta? Pentru mine moartea lui a fost o pierdere. Mi-e tare dor de el!…

Un mare rol în devenirea mea artistică l-a avut şi mama, care încă din liceu m-a susținut și nu mi-a lipsit absolut nimic să îmi duc mai departe visul.

Aş mai aminti alţi câţiva oameni care, într-un fel sau altul, au avut o contribuţie în cariera mea. Helena Anderson, o artistă și proprietara unui magazin de materiale de pictură din Anglia care, în perioada liceului și a facultății, mă sponsoriza cu culori. Richard Marcziniak, prietenul meu din zona Limousin. Serge Ternisien, din nordul Franței. Elsa Lartizien, o artistă din Corsica. Didier Senn, bunul meu prieten și confident în ale plasticii. Călin Beloescu. Tiberiu Giucă.

„Dacă într-o meserie ai sărit paşii uceniciei, înseamnă că ai trecut deja la beneficii”

„Nu cred că în viitorul apropiat se va mai discuta foarte mult despre pictură, dat fiind interesul tot mai scăzut pentru această artă majoră, deoarece este cea mai grea”, ai afirmat într-un interviu. Te refereai la interesul din partea publicului sau al artiştilor?

Nu, nu la public. Publicul, mai cu seamă tânăr, cumpără adesea pictură, iar unii au gusturi foarte bune. Interesul studenţilor de a face pictură nu ştiu dacă e unul real, în cazul multora, iar alţii vin la Arte pentru că se intră extrem de uşor. Fără să fiu cinic, rău, nu pot să nu amintesc că, în urmă cu ani de zile, erau şapte-opt pe un loc, acum… Îmi pot da seamă de interesul studentului faţă de pictură din modul în care intră în sala de admitere. Dacă are o mapă imensă şi gâfâie ducând-o, înseamnă că îl pasionează pictura. Dacă vine cu coala făcută sul ori cu un gadget pe care îţi arată lucrări pe ecran, îmi vine să-i dau nota 4 chiar dacă, poate, e geniu. Interesul scade şi din cauza faptului că nu au avut întâlnirile necesare, nu au avut profesori adevăraţi care să le insufle dragostea de pictură, cum l-am avut eu pe Constantin Flondor. Ei în liceu au, în multe cazuri, nişte profesori care sunt un fel de funcţionari publici, cum sunt unii şi la facultate. Cred că sunt îndrumaţi greşit, că în liceele de arte nu se mai face studiu. Sunt multe, dar diluate. Înainte, în ţară erau patru licee, dar bune.
Interesul – ca să îţi răspund la întrebare – a scăzut şi din cauza faptului că ei merg cu sutele la Design şi Design grafic, crezând că acolo este o rampă de lansare în publicitate. La Pictură dacă vin 12 la admitere e mult. Pe de o parte sunt de acord, eu nu am nevoie să lucrez cu o grupă formată din 20 de oameni. Pot lucra cu o grupă de şapte-opt oameni, din care dacă, la final, rămân doi, e mare lucru. Mulţi dintre ei sunt foarte interesaţi acum de inteligenţă artificială, de platforme de comunicare.  S-ar putea să sune deranjant, pentru că tot repet: dacă într-o meserie, oricare ar fi ea, ai sărit paşii uceniciei, înseamnă că ai trecut deja la beneficii. Ei încep o meserie privind beneficiile ei, nu întâlnirea cu ea, procesul de formare, întâlnirea cu oameni, satisfacţii de lungă durată. Ei vor să ştie că vor avea salariu mare. Că vor lucra cu nu ştiu cine, că vor fi cunoscuţi. Când pictorul porneşte cu ideile astea, e pierdut. Un pictor face ceea ce face pentru că e pasionat, pentru că pictura e un mod de a respira. Dacă după aceea vin validarea, consacrarea, banii, e ideal. Dar banii nu sunt totul. Evoc din nou perioada de la sfârşitul anilor ’90, când eu şi Fikl nu aveam nici bani de bilet de tramvai, dar nu distram atât bine. Acum avem bani suficienţi, Fikl mai mulţi ca mine, dar nu ne mai distrăm, nu mai facem un chef.

 

Şi în lumea voastră, a artiştilor, s-au cam destrămat relaţiile interumane, întâlnirile din viaţa reală fiind înlocuite de comunicarea virtuală?

Da. Din păcate, tehnologiile au înstrăinat. Situaţia s-a accentuat în perioada pandemiei de Covid, dar începuse să se schimbe dinainte. În grupul nostru – din care fac parte Gyuri Fikl, Tibi Giurcă, Rică Scorobete, Horia Bojin – s-a stins flacăra asta prin anul 2005. Înainte însă era o boemă întreţinută la foc continuu. În atelier nu mă văd cu ei.

Mai vine uneori George Lecca, de la München. Un om care a contat şi contează încă foarte mult pentru mine. De fiecare dată când vine la mine, vine cu tone de cărți despre artă. Îmi face plăcere să mă întâlnesc cu el, Lecca e foarte critic şi are un ochi foarte bun, ştie să anticipeze. El a anticipat seria cu Martorii.

Bogdan Raţă este, şi el, un partener foarte fain de vin şi discuţii despre artă. Acum, însă, e prins cu Kunsthalle Bega, cu copii. În rest, la mine în atelier nu intră aproape nimeni. Pe de o parte, pentru că nu vreau să vină cineva când lucrez, iar când nu lucrez, îmi place să primesc oaspeţi, dar nu fac chefuri acolo. Având multe lucrări, sunt stresat să le permit să fumeze.

„Greu este să pictezi ca tine”

În funcţie de dimensiune, de complexitate, cât lucrezi, în medie, la un tablou?

Sunt lucrări pe care le fac în 25 de minute. Dar o lucrare de genul acesta poate fi considerată finalizată sau nu. La altele am lucrat în total trei zile. Sunt şi lucrări care durează ani pe care, din păcate, le stric pentru că le tot reiau. Zilele trecute, de exemplu, am stricat o lucrare de nota 10, am făcut-o de 4. Din nevoia organică de a lucra. Într+una din nopţile trecute, când m-am întors din Franţa, ca să îmi prelungesc un pic starea de acolo, am intervenit pe un tablou, dar l-am stricat. Aveam altă stare, era alt moment al zilei… Trebuie să ştii să te opreşti. Cred că acesta ar trebui să fie curs esenţial la masterat. Dar cine îl poate preda? Cine sunt eu să spun când e gata o lucrare? Nici Picasso nu ar fi putut. Aş putea face o analogie cu ceea ce se întâmplă în muzică. Acolo sunt momentele când, ascultând un concert de pian, de pildă, simţi punctul culminant. Acolo trebuie să te opreşti. Dacă vrei să adaugi şi deznodământul, s-ar putea să o estetizezi, să faci dintr-o trăire foarte intensă un fel de convenţie, de estetică banală, de care eu fug. E foarte uşor să pictezi frumos, armonios, estetic dacă ai culoare în tine şi ai educaţie. Greu este să pictezi ca tine. Până la o vârstă, suntem influenţaţi, şi eu pictam ca alţii. Dar când vrei să pictezi ca tine, îţi dai seama că eşti suma Matisse, Van Gogh, a preferaţilor tăi. Abia de vreo cinci-şase ani am simţit că am devenit eu, deşi uneori îmi mai pierd încrederea că am devenit eu şi am găsit un drum. Cel mai frumos compliment mi l-a făcut o prietenă de a mea din Corsica, în al cărei atelier am fost să lucrez de curând. Ea mă găsise pe internet. Când ne-am întâlnit mi-a spus: „Când ţi-am văzut lucrările, mi-am zis: «Acesta e altceva»”. Complimentul cel mai frumos pentru un pictor este când cineva îi spune că nu seamănă cu un alt pictor.

 

Ai picturi făcute în Corsica?

Da, desigur.

 

Se deosebesc de cele făcute în atelierul de la Timişoara ori în cel din Limousin?

Foarte mult. Pe de o parte se deosebesc prin stare, netulburată, acolo nu sună telefonul  – oricum, al meu nici nu ştiu cum sună, că e mereu pe mod silenţios –, se deosebesc prin timpul de lucru, care nu e atât de lung – în Corsica stau doar două săptămâni pe an şi fac multe desene în pastel. Prietena asta la care stau are şase hectare de pădure, măslini, eucalipţi, pe malul mării. Îmi pune la dispoziţie atelierul, dar şi materialele ei. Din ce pictez în Corsica las şi acolo. Acum am făcut trei lucrări şi am plecat în România cu una. Pe de altă parte se deosebesc prin faptul că e o altă lumină. De obicei, în timp ce ei îşi fac siesta, e linişte, mă uit la mare, pe care o am în faţă, la fel insula Elba şi pictez. De şapte ani, acelaşi motiv.  Cézanne a mers la muntele Saint-Victoire de zeci de ori. Hokusai a mers la muntele Fuji tot de zeci de ori – unii zic de 60, alţii de 90 de ori – şi a pictat numai vârful muntelui. Aşa mă uit şi eu la insula Elba pe care o văd de pe terasă, printre flori şi portocali. Ceea ce se schimbă e faptul că uneori fac lucrarea mai complexă, alteori mai epurată, mai reţinută.

Când am fost acum în Corsica m-a sunat un prieten din Paris, care e de origine română, şi m-a întrebat dacă nu aş vrea o expoziţie mică. Ba da – am spus – şi dacă o fac, aşa o intitulez: „Corsica”. Şi numai cu formate mici, pentru că altfel, cu pânze mari, este greu.

O pregăteşti acum?

Da, pentru luna octombrie. Voi avea vreo şapte-opt desene în pastel şi două picturi, toate făcute în Corsica.

 

Unde ai acum lucrări? În expoziţii, în colecţii private?

Nu prea fac expoziţii decât foarte rar. Expoziţii personale fac odată la zece ani. Ultima a fost la Galeria Jecza, anul trecut, o expoziţie mare, Sparring Partners. Înainte de a mă întâlni cu tine pentru interviu m-a sunat Filip Petcu (directorul Muzeului de Artă Timişoara – n.m.) pentru o expoziţie la Sala Baroc, tot în luna octombrie. Acolo ar trebui vreo şase lucrări mari, pe şevalet. Şi tot în octombrie, la începutul lunii, va fi inagurarea Parcului de Sculptură de la Merincourt, cu colegi din Facultatea de Arte, cu rectorul Universităţii de Vest din Timişoara (Marilen Pirtea – n.a.). Deci, sunt multe o dată. Deşi am o pudoare în a expune, fiind foarte critic cu ceea ce fac, nu le-aş refuza deoarece cred că nu vin întâmplător.

 

O pudoare nejustificată.

O pudoare bizară.

„Arta se poate face în orice loc”

„Pictezi ceea ce eşti. Eşti ceea ce pictezi”. E motto-ul tău, Cristian. Prin prisma acestuia, cum te-ai autodefini, cum ţi-ai descrie pictura?

Aş descri-o în patru cuvinte: libertate, delir, experiment şi culoare. De ce delir şi experiment? Pentru că eu încep un tablou de la stare cromatică, o stare pe care o am plecând de acasă spre atelier, pe jos – nu am maşină, nu suport să conduc, o fac doar în Franţa, unde nu am de ales, nu mai am nici bicicletă, că mi-a fost furată din curte –, şi am culorile  în minte. În momentul în care mă pun să pictez, culorile nu se schimbă, se schimbă doar spaţiul. Dacă sunt pe o pistă bună, culoarea e rezolvată, să zicem că e de 10 sau de 9,50. Apoi, mă vizitează gânduri despre raportul de originalitate. Nu îmi plac lucrurile prestabilite în culoare, nu îmi place să îmi fac proiecte pentru o lucrare mare. De aceea spun: „Pictezi ce eşti azi”. Azi sunt bine. Mâine, poate, va fi o zi grea. Îmi las tot timpul plăcerea şi surpriza de a face chiar şi inconştient multe lucruri. Încerc pe cât posibil să nu mă repet. Evitarea repetiţiei e strâns legată de locul în care mă aflu. Dacă pictez aici, în atelierul din Timişoara, pictez într-un fel. Dacă mă pui într-un loc, cu mijloace rudimentare, o fac în alt fel. Nu cu mult timp în urmă, le-am dat studenţilor mei o temă: să îşi imagineze că sunt pe o insulă pustie, că salivează efectiv de nevoia de a picta şi că trebuie să găsească cenuşă, piatră, cremene şi facă ceea ce pot. Arta se poate face în orice loc. Eu pictez şi când nu pictez – după ce am terminat o lucrare, mă gândesc ce urmează să îi fac. Pictez şi în repaos, nu doar în picioare, la şevalet.

 

Recomandări de lectură:

• Constantin Flondor: „Îmi place să privesc cu luare aminte detaliile acestei lumi”
• Constantin Flondor: „Am trăit mereu teama de propria ascendenţă”
• Andrei Herczeg: “Îmi place să împărtăşesc bucuria”
• Suzana Fântânariu: „Seva artei întreţine a doua viaţă a artistului”

 

 

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---