Cow-boy-ii naziști


Cowboy-ul nu mai e ceea ce-i indică numele, adică un „văcar”, ci un asasin nemilos, un înger exterminator. Bine-bine, dar ce rol au aceste aberații, rostite cu aerul sentențios al pastorilor puritani ce aruncau fulgere și tunete din amvon? Simplu: culpabilizarea celor cred în valori precum tradiție și civilizație.

 

Probabil nu v-ați gândit la asta: cow-boy-ul, unul dintre eroii copilăriei noastre, a devenit persona non grata în industria filmului. Se mai fac, ce-i drept, filme despre istoria Americii din secolul al XIX-lea. Ele au eliminat însă cu totul figura care ni se părea luminoasă, a călărețului singuratic ce străbătea preeria în căutarea aventurii.

Westernul de azi se rezumă la încleștarea între două bande de albi, unii mai răi decât alții, care se sfâșie între ei, până la extincție, sub privirile blajine ale diverselor personaje de planul al doilea, mexicani, negri, chinezi și chiar japonezi. Un memento că America a fost dintotdeauna multiculturală și că rasa albă își binemerită soarta, fiind întruparea răului, a lăcomiei și a brutalității. Nu e cazul, firește, să idealizăm istoria cuceririi Vestului. Ea a însemnat, în primul rând, o confruntare sângeroasă pentru pământ. Dar de aici până la a-l transforma pe omul sărac și dornic de muncă într-un nazist exterminator e cale lungă.

Denunțătorii perioadei de colonizare ignoră cu bună-știință rolul avut de statul american în vasta migrație spre ceea ce era considerat drept un nou Ținut al Făgăduinței. Guvernul federal a emis nenumărate acte prin care a limitat expansiunea teritorială și a conferit drepturi populației băștinașe. Cucerirea Vestului nu s-a petrecut la modul banditesc invocat de ideologii actuali. Trebuie să fii de o rea-credință și obtuzitate monumentale, așa cum sunt adepții corectitudinii politice, pentru a echivala ocuparea teritoriilor ce aparțineau conform dreptului natural, și nu vreunui tratat, celor care s-au născut acolo, și spolierea de către naziști a teritoriilor străine. Naziștii și comuniștii au luat cu japca țări întregi, cu oameni ce munciseră și construiseră de sute și mii de ani clădiri, drumuri, poduri și monumente. Emigranții care voiau să înceapă o viață nouă se așezau –la propriu – în teritorii goale, nemuncite vreodată de la începutul lumii. Fără mult-blamatul om alb, ele ar fi rămas în aceeași stare primitivă pe care-o întâlnești încă în destule părți ale globului.

Nu se pomenește nici de faptul că în timpul Războiului de independență, multe triburi de amer-indieni au fost aliate ale englezilor ocupanți.  Umăr la umăr, ei au luptat împotriva forțelor revoluționare americane. Adeseori, încleștarea pentru pământ între albi și „pieile roșii” a fost o anexă a confruntării dintre colonia americană și metropola britanică. Regele George al III-lea al Marii Britanii le interzisese coloniștilor să ocupe teritorii aflate la apus de Munții Alegani, pe care se aflau aliații săi din triburile de amer-indieni. Cei care sprijină măsurile britanicilor apără implicit și statutul de ocupant imperialist al acestora. Dar cine se mai încurcă în astfel de fleacuri atunci când miza e atât de mare: culpabilizarea omului alb?

Într-o carte cu un substanțial impact în mediile academice, Aryan Cowboys. White Supremacists and the Search for a New Frontier, 1970-2000, apărută la editura Universității Texas în 2006, de Evelyn A. Schlatter, echivalența dintre cowboys, naziști (promotori ai arianismului) și suprematiștii albi e de la sine înțeleasă. Deși autoarea se referă la perioada de treizeci de ani dintre 1970 și 2000, nu-și refuză plăcerea unui excurs în istoria Americii. Acolo descoperă, firește, originile a ceea ce definește drept o tendință extremistă tipică perioadei cuceririi Vestului. Explicit spus, „fundamentele naționalismului american, care este bazat pe idei referitoare la «misia divină» și expansiunea spre vest, a apelat la retorici și politici de excludere a populației non-albe”. Tot ce știam noi despre eroismul civilizator petrecut în teritoriile colonizate devine, în noua lectură, o formă reprobabilă de suprematism. Adică, nu muncă înverșunată, nu inventivitate, nu civilizație, nu șosele, autostrăzi, clădiri, cultură, artă, ci nazism. Cowboy-ul nu mai e ceea ce-i indică numele, adică un „văcar”, ci un asasin nemilos, un înger exterminator.

Bine-bine, dar ce rol au aceste aberații, rostite cu aerul sentențios al pastorilor puritani ce aruncau fulgere și tunete din amvon? Simplu: culpabilizarea celor cred în valori precum tradiție și civilizație. Gene Autry, un celebru muzician country, care a avut o carieră spectaculoasă timp de trei decenii, începând cu anii 1930, a pus pe hârtie un cod de onoare al cow-boy-ului, așa cum apărea acesta în imaginarul popular de dinaintea corectitudinii politice. Un bun prilej pentru Evelyn Schlatter de a lua în batjocură viziunea lui Autry, pe care o consideră „parte a unei mitologii a Vestului care continuă să reînvie din cimitirele așteptărilor culturale. «Codul cowboy»-ului stabilit de Gene Autry (care, în mod ironic, n-a practicat niciodată meseria de cowboy) a stabilit zece puncte pe care acesta trebuia să le respecte. Ele se refereau la comportament, integritate și chiar la igienă. Un cowboy, proclamă Autry, nu trebuie să-și calce cuvântul niciodată. El trebuie să arate blândețe față de animale, copii și bătrâni. Nu trebuie să tragă niciodată primul ori să lovească vreodată un «om mai slab decât el» și nici să dobândească în mod necinstit un avantaj. El trebuie să respecte femeile și legile națiunii. Trebuie să fie un muncitor bun, să-i ajute pe cei aflați la ananghie, să rămână curat la gând, acțiune, vorbire și la trup. Cowboy-ii sunt patrioți, exulta Autry. Și ei nu împărtășesc idei intolerante față de rasă și religie”.

Primul comentariu pe care vreau să-l fac privește dogmatismul de principiu a discursului corect politic. Dna Schlatter îi reproșează lui Autry că, nefiind cowboy, nu are dreptul să emită opinii despre această categorie de indivizi. În logica exclusivismului pe care-l practică, nici dna Schlatter n-ar avea voie să scrie despre „suprematiștii albi”, deoarece nu face parte din tagma lor. Abordarea autoarei provine direct din ideologia primarului nazist al Vienei, Karl Lueger, care declara ritos: „Eu decid cine e evreu”. În exact aceeași tonalitate, dna Schlatter decide cine e „suprematist” și cine merită să fie călcat în picioare pentru că nu se conformează ordinelor la care se închină inchizitorii roșii.

Al doilea comentariu privește reaua-credință revoltătoare a acestor Torquemada ai postmodernității. Lista citată conține lucruri care țin de bunul-simț elementar. Onoarea, compasiunea, cinstea, respectul femeilor și al legilor, generozitatea, fair-play-ul, curățenia morală și corporală, patriotismul sunt pentru acești agenți ai neantului lucruri blamabile. Prin opoziție, „valorile” lor nu pot fi decât ticăloșia, cruzimea, necinstea, bădărănia, escrocheria, macho-ismul, meschinăria, decăderea morală și fizică, ura de sine și alte orori transformate în virtuți. Aceasta e lumea distopică spre care suntem  împinși de către confreria demonică aflată în avanposturile ideologice ale anti-democrației și anti-occidentalismului.

Din fericire, zidurile noului obscurantism nu sunt invincibile. Deși încă timorate de agresivitatea haitelor organizate ideologic pentru a ocupa poziții de putere, vocile care îndeamnă la rațiune se aud din ce în ce mai frecvent. Dacă un scriitor uriaș precum Mario Vargas Llosa a luat poziție față de încercările de a suprima nu doar memoria, ci și libertatea, înseamnă că nu e totul pierdut. Într-un interviu publicat la începutul lui martie în El País, romancierul peruvian sesizează un lucru important. Și anume, comuniștii și fasciștii care au atacat liberalismul, au făcut-o caricaturizându-l drept un fel de conservatorism decrepit. Astăzi se întâmplă exact inversul: conservatorismul e atacat pentru că fasciștii și comuniștii drapați în corecți politic intuiesc existența sâmburelui liberal în orice formă de tradiționalism. Marea țintă este, așadar, liberalismul occidental. Deja i-au confiscat numele: socialiștii nu-și mai spun astăzi pe numele adevărat, ci se autointitulează liberali. În mod similar, comuniștii s-au metamorfozat onomastic în progresiști.

Interviul lui Vargas Llosa e citabil în întregime, însă trei idei mi-au reținut atenția în mod special. Prima dintre ele se referă la catastrofala legătură dintre scriitori și politică. Aproape fără excepție, scriitorii au îmbrățișat cauze și idei nefaste pentru umanitate. A doua e emoționanta reabilitare a unuia dintre marii politicieni ai ultimelor decenii, Margaret Thatcher: „Am fost destul de norocos să trăiesc în Marea Britanie în perioada lui Margaret Thatcher. […] Când am ajuns în Anglia, era o țară decăzută — o țară unde exista libertate, dar a cărei forță a fost sufocată de naționalismul economic al Partidului Laburist. Revoluția lui Margaret Thatcher a trezit Marea Britanie. Erau vremuri dure: trebuia să termine cu sinecurile sindicatelor, să creeze o societate competentă, a economiei libere, să apere cu fermitate democrația și să se opună totodată socialismului, Chinei și URSS-ului – cele mai crude dictaturi din istorie.”

În fine, iată opinia lui Vargas Llosa despre ideologia aflată în acest moment la putere în mediile academice și intelectuale: „Corectitudinea politică este dușmanul libertății, deoarece ea respinge cinstea și autenticitatea. Trebuie s-o înfruntăm, deoarece este o falsificare a adevărului.

Cum spuneam, poate că nu e încă totul pierdut. Cu o condiție: ca intelectualii captivi ai minciunilor egalitariste să se trezească din monstruoasa iluzie pe care o împărtășesc.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.