“Ciuma” sau despre simplitatea tragică a solidarităţii

Ciuma nu ar fi putut exista în absenţa uceniciei Rezistenţei. Pentru Camus, Rezistenţa a însemnat, înainte de toate, prilejul de a privi în intimitatea umanului. Tot ceea ce pacea ascunde este dezvăluit în clipele în care oamenii sunt chemaţi să facă alegeri. Între laşitate şi curaj se află nenumăratele nuanţe ale acomodării şi ale conformismului.

Romanul lui Camus este testamentul în care fiul Algeriei a plasat propria sa pedagogie: de la absurd la sens, prin descoperirea solidarităţii. Căci etica camusiană este una a revoltei şi a comuniunii – punţile pe care inimile le construiesc pot învinge frica, abjecţia şi barbaria.

În Ciuma Camus atinge exemplaritatea tragică ce-l evocă pe Herman Melville, cel din Moby Dick. Oranul este, asemeni oceanului pe care navighează corabia lui Ahab, o pânză menită să cuprindă desenul omului prins în rama mitului şi a epopeii. Detaliul istoric se estompează, în favoarea unui contur de clasicitate greacă. Este ca şi cum zeii ar coborî printre muritori, spre a-i încerca cu teroarea bolii ce se strecoară în oraşul lor fericit.

Vocea cronicarului, vocea doctorului Rieux, este vocea crainicului antic care, din mijlocul lumii sale, înalţă privirea spre cer. Cronicarul imaginează cutia de rezonanţă ce adună în ea toate vocile omenirii: de la agonie la bucurie , nimic nu poate lipsi din această panoramă a sunetelor şi chipurilor.

Şobolanii aducând, prin sângele lor, ciuma tulbură pacea unui firesc ce pare etern. Ei sunt, cu tropotul lor, istoria ce intră în vieţile celor ce refuză să accepte absurdul: spre a putea trăi, oamenii suspendă gândurile morţii şi ale suferinţei. Ciuma devine oglinda în care sunt chemaţi să se contemple, eliberaţi de fardul zilei. Iar locuitorii oraşului fericit descoperă, treptat, acest atroce anotimp al exilului: departe şi aproape de lume, ei sunt abandonaţi unui destin pe care nu îl mai pot scruta. Zilele vieţilor lor se adâncesc în teamă, jale şi nefericire. Un cer orb se arcuieşte deasupra lor, în vreme ce o mare inertă îi priveşte, din zarea altui timp.

Şi cum se poate rezista acestui inamic care, insidios şi ubicuu, pătrunde în casele cândva luminate, spre a aduce doar tăcerea? Răspunsul lui Camus nu are nimic din simplitatea falsă a unui manual de salvare colectivă. Libertatea înseamnă datoria de a alege, iar alegerea conferă oamenilor demnitatea pe care nimeni nu o poate strivi. Frica se cere întâmpinată cu seninătatea firescului. Curajul trasează drumul ce duce spre comunitatea speranţei.

De la Rieux la Tarrou până la Grand şi Rambert, cei care rezistă îşi explorează limitele şi îndoielile. Angajarea lor nu este justificată prin apelul la marile cuvinte sforăitoare: a trăi în laşitate li se pare pur şi simplu de nesuportat. Ciuma nu este doar boala, ci este şi moartea sufletului însuşi. Prin rezistenţă şi solidaritate, boala ce doarme în noi, implacabilă, poate fi învinsă.

Tragicul camusian este dominat de un sentiment al empatiei şi al compasiunii: nu judecata moralizatoare domină, ci introspecţia unui impas colectiv. Umanitatea se înfăţişează cu toată puterea şi fragilitatea ei, pe aceste străzi anesteziate de frică şi de boală.

În Cottard, cel care trăieşte doar prin ciumă şi graţie ei, Camus întruchipează abjecţia sordidă aflată în simbioză cu laşitatea şi oroarea. Cottard este mai mult decât colaboraţionismul: el este imaginea celor care, alegând răul, se hrănesc din materia sordidă a păcatului lor, fără a-şi putea imagina un alt viitor. Eliberarea de rău este, pentru ei, de nesuportat.

Ca şi Rieux, Camus a evitat ditirambii, find pe baricadele libertăţii nu spre a declama, ci spre a fi solidar. Cetatea din Ciuma este oricare altă cetate: de pe zidurile ei se poate zări, oricând, armata fetidă a şobolanilor, însoţită de cântecul de sirenă al acomodării laşe cu domnia tiranilor. A spune “nu” este primul pas în regăsirea demnităţii pe cale de a se pierde , căci rezistenţa este temelia însăşi a libertăţii.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News