Centenar Dinu și Nelli Pillat (1921-2021): „Între noi doi, un sfârşit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată”
În 19 noiembrie va fi centenarul Dinu Pillat, după ce în 22 martie a fost al soţiei sale, Cornelia (Nelli) Pillat. Doi oameni greu încercaţi de vremuri, dar a căror iubire a înfruntat şi vremurile, şi timpul.
Dinu Pillat (1921-1975), romancier, critic şi istoric literar, a fost fiul poetului Ion Pillat. la sfârşitul anilor ’50 a fost „cap de lot”, alături de Constantin Noica, în procesul înscenat de Securitate unui grup de intelectuali socotiţi vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale”. Cornelia (Nelli) Filipescu (1921-2005), cercetătoare şi memorialistă, i-a fost colegă de facultate la Litere şi Filozofie. După moartea lui Nelli Pillat, Monica Pillat-Săulescu a reconstituit dialogul epistolar al părinţilor săi, completându-l cu pagini de corespondenţă, fotografii şi facsimile.
„Scrisorile, păstrate cu sfinţenie în familie, au fost grupate de editoare, după datele lor, în patru etape definitorii pentru biografia cuplului Pillat: idealurile şi iluziile de tinereţe ale celor doi corespondenţi (1942-1946), naufragiul produs în viaţa lor de regimul comunist (1947-1962), întoarcerea din închisoare a lui Dinu Pillat şi viaţa familiei până la moartea acestuia (1964-1975), dăinuirea iubirii dincolo de moarte (1976-2001). În ultima etapă, Nelli Pillat corespondează cu fiica sau cumnata sa, dar Dinu Pillat e prezent în fiecare rând pe care-l scrie; iar spre capătul vieţii, iubirea pentru el devine sursa de iluminare spirituală, că pentru a confirma ce îi scrisese Dinu în 1946: «Între noi doi, un sfârşit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată, fiindcă dincolo de viaţă de aci ne aşteaptă altă viaţă»”, scria Horia-Roman Patapievici, în Prefaţa volumului de corespondenţă, Biruinţa unei iubiri. Pagini de corespondenţă între Dinu şi Nelli Pillat (Humanitas, 2008).
Redăm două scrisori, incluse în acest volum, pe care Nelli şi Dinu Pillat şi le-au trimis în noiembrie 1942.
5 noiembrie [1942, Bucureşti]
Nelli drag,
Seara acestei zile – una între atâtea altele – a fost poate cea mai emoţionantă din viaţa mea.
De ce? Era nouă vestea că ne iubeam? Era nouă privirea cu care ne mângâiam? Era nouă sărutarea care ne unea tinereţea, într-o regăsire supremă?
Nu.
Atunci?
Nu ştiu, Nelli, dar tot ce simt în legătură cu tine nu poate fi cuprins şi definit în cuvinte. Tot aşa cum nici minunile Mântuitorului nu puteau fi rezumate în cuvinte de martorii oculari.
În seara aceasta – cu toamnă şi cu primăvară în atmosfera ei – am înţeles poate mai tulburător decât oricând ceea ce însemnăm unul pentru celălalt.
Mi-am dat seama încă o dată că numai alături de tine îmi voi găsi plenitudinea vitală şi justificarea prezenţei mele pe acest pământ.
Şi cred acum în durata iubirii noastre şi în împlinirea ei definitivă, aşa cum credeau odată Magii în steaua de la Betleem.
Dinu
P.S. Este o noapte adâncă şi răcoroasă ca un afund de fântână. Pe cerul toamnei călătoresc poate stele şi păsări migratoare. Noaptea aparţine anului 1942, an tulbure şi haotic, în care viaţa stă parcă mereu cu fruntea plecată spre moarte!
Şi în această noapte – în singurătatea unei bisericuţe de pe malul Dâmboviţei – ard alături două lumânări. Sunt amândouă drepte şi mlădioase, cu coif de aur pe creştetul lor, poposind în preajma icoanelor ca acei viteji care se închinau odinioară înainte de începutul luptelor.
Pentru cine ard aceste lumânări?
Pentru doi oameni tineri care s-au întâlnit, care s-au privit adânc în ochi şi care au pornit apoi împreună – strânşi unul lângă altul – spre viitorul lor comun.
Ajută-le, Doamne, pe drumul împlinirii!
3 XII 1942 [Bucureşti]
Dinu drag,
Am recitit scrisoarea pe care ţi-am scris-o aseară. Mi s-a părut că nu exprimă toată puterea sentimentelor ce le am faţă de tine. Am vrut să cuprind iubirea mea pentru tine în cuvinte, însă n-am reuşit.
Tot ce-ţi scrisesem ştiai.
Ştiai că încrederea mea în calităţile tale sufleteşti e nelimitată.
Ştiai că talentul pe care-l ai m-a făcut să întrevăd ceea ce vei însemna tu pentru oameni, cu sau fără voia ta.
Ai simţit trezirea ce ai adus-o în tinereţile mele febrile.
Nimic nu-ţi aducea nou scrisoarea mea.
Şi poate totuşi era ceva.
Era reînnoirea fãgãduielii cã te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipã. [1]
Făgăduiala cã tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de altul, voi căuta să te înţeleg mai bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre.
Te rog mult să mă ajuţi şi tu în năzuinţa fiinţei mele de a te cunoaşte şi de a te împlini.
(Nu cumva să-ţi spui în gând, la cetirea acestor gânduri că mă subevaluez sau că nu am încredere în tine…)
Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi limpezeascã ochii şi să fiu mereu trează spre a vedea adevărata cale a fericirii noastre.
Nelli
[1] Este cutremurătoare această făgăduială de tinereţe a lui Nelli din perspectiva încercărilor prin care avea să treacă mai târziu. Dorina Al. George, în cartea sa Şocul amintirilor, ed. Paralela 45, 2006, la p. 43, relatează următoarea scenă, petrecută după terminarea procesului “Noica-Pillat”, în anul 1961: “După proces, am fost anunţaţi să trecem la Direcţia Securităţii (în strada Domniţa Anastasia), ca să ne fie predate unele lucruri ale condamnaţilor. […]. Am fost acolo la orele indicate pe avizul de chemare; înaintea mea se afla o doamnă pe care n-o cunoşteam, nefiind dintre cei cu care am stat în timpul procesului. Ofiţerul de la masă i-a predat câteva caiete (cred) şi i s-a adresat: «Ei, doamna Pillat, ce ziceţi de soţul dv., iată cu ce s-a ales: a încasat o condamnare de douăzeci şi cinci de ani închisoare; ce o să vă faceţi acum?» «Am aşteptat doi ani şi o să-l mai aştept douăzeci şi trei», a răspuns pe loc doamna respectivă, cu o voce de gheaţă care l-a siderat – cred – pe ofiţer, care n-a mai zis nimic”.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News