Ce caută jurnaliștii în politică


brandusa armancaIntrarea în politică a unui jurnalist nu e un păcat în sine, atât timp cât jurnalistul nu joacă rolul, concomitent, de consultant politic, de ofițer de informații și de agent electoral.

 

Răspunsul scurt este: influență și bani. Ce oferă? Notorietate relativă. Dar analiza e mai complexă. În preambulul raportului „Libertatea presei în România 2014 – 2015”, postat pe activewatch.ro, un montaj de videoclipuri reamintește momentele fierbinți ale perioadei.

Prima secvență este confesiunea jurnalistului Robert Turcescu care declara transfigurat că nu a mai putut tăinui racolarea sa ca „ofițer acoperit”, fiindcă murea și se usca „pe interior”. Perfect restabilit „pe interior”, Turcescu se regăsește azi în campania pentru Primăria Capitalei, acomodat cu mizeria politicii pe care cu aplomb a combătut-o de pe partea celalată a baricadei. Nu este un caz singular, dar este unul special, fiindcă mulți ani Turcescu a convins prin prestația sa jurnalistică de talent, apoi a dezamăgit prin incompatibilitatea dublei sale apartenențe, iar acum surprinde prin saltul peste gard. Sub aripa fostului președinte, care încerca să îl reacopere public pe candidatul PMP, producând confuzie între „coloneii” de armată ai lui Oprea și „acoperiții” unui serviciu de informații, Turcescu se ambalează ca politician cu cravată și sacou, folosind aceleași atuuri: notorietatea ca om de televiziune, un discurs nervos și combativitate.

Candidata PSD, Gabriela Firea-Pandele, nu mai este de mult creditată ca jurnalistă, ea jucându-și întrega carieră în slujba politicienilor, în categoria pe care Jack Shafer o definea în revista onlineslate.com ca „jurnaliști-servitori”. De aceea n-a fost nicio minune când a candidat pentru Parlament în 2012 pe listele USL, așa cum în Parlament s-au refugiat și alți foști jurnaliști ca Tudor Barbu, devenit din otevist un vocal… traseist.

Au mai făcut pe jurnaliștii cândva, înainte de a găsi poarta spre mai profitabila politică, Olguța Vasilescu (dacă România Mare poate fi numită presă), soții Săftoiu, Cătălin Harnagea, Ilie Șerbănescu, Claudiu Lucaci, George Scutaru, Mona Nicolici, Ovidiu Zară, Cristina Țopescu, frații Mazăre etc. Unii au ajuns azi pe banca acuzării sau deja în pușcărie. Alții au eșuat în studiourile Antenei 3. Împinși de diverse forțe și instituții, alții, cum ar fi Corina Crețu, au ajuns mari. Iar câțiva, ca Laura Chiriac și Robert Turcescu, forțează acum poarta înțepenită a politicii.

Analiștii găsesc destule circumstanțe acestei asocieri facile. Se vorbește despre „egomania” celor din presă, care își supralicitează notorietatea. Jurnalistul ajunge să creadă că știe el mai bine cum se face politica.

Istoria presei furnizează exemple de tot felul, de la William Randolph Hearst la Al Gore, cu o întregă tradiție în Franța, care atrage cu fiecare legislatură noi nume din presă spre ministere. Un exemplu este Pascal Confin, jurnalist în domeniul economic, devenit ministrul Dezvoltării, sau Claude Serillon, cunoscut teleast de la TF1 și France 2, care a acceptat în 2013 să fie consilierul președintelui Hollande. „La suprafață, – spune americanul Shafer – jobul jurnalistului și cel al politicianului se suprapun, ambele se alimentează din obținerea și difuzarea informației, explicitând-o și folosindu-se de persuasiune”. Năvala spre politică la alegerile din 2012, iar acum din nou, pe listele pentru alegerile locale, are resorturi atât în incapacitatea clasei politice românești de a se profesionaliza și de a se înnoi, cât și în statutul incert al jurnalistului, lovit de crize și confiscat de patroni rapace.

Libertatea presei este o umbrelă prea mică pentru o existență de jurnalist, nu se mai poate trăi din jurnalismul în numele adevărului. Banii și puterea se găsesc în politică: bani negri, urât mirositori, dar bani. Concubinajul dintre politicieni și jurnaliști e vechi, rapoartele de țară pe subiect l-au semnalat în permanență. Indexul organizației Reporters without Frontiers consemnează în 2015 în dreptul României, aflate pe locul 49 pe criteriile libertății presei, „politizare excesivă a mass-media, mecanisme de finanțare corupte, politici editoriale subordonate intereselor patronilor și infiltrări ale agențiilor de informații în staff, toate acestea având un impact asupra transformării mass-media în instrument de propagandă politică, fapt vizibil mai ales în anii electorali”. Alte rapoarte au arătat că televiziunile de știri românești s-au comportat ca „trambuline pentru candidați” (FreeEx 2014-2015). Chiar dacă nu s-au lansat concret în politică, diverși „rareșbogdani” sau „chireaci” costumați în jurnaliști, stau de pază la partide, servindu-le interesele, jucând o shakespeariană „comedie a erorilor”. Mai deunăzi, folosindu-se de penetrabilitatea Internetului, aceștia lansau baloane de încercare de genul „președintele Iohannis va fi suspendat” sau „salvarea TVR este unirea cu SRR, sub Miculescu”.

Intrarea în politică nu e un păcat în sine, atât timp cât jurnalistul nu joacă rolul, concomitent, de consultant politic, de ofițer de informații și de agent electoral, așezându-se astfel, tot sub un fel de „acoperire”. Concubinajul cu politica înseamnă, totuși, un abandon de vocație și credință. Când a optat pentru politică, Gabriela Firea a și-a exprimat regretul că i-a criticat uneori, din poziția de jurnalistă, pe politicieni. Ca și cum nu aceasta ar fi misiunea presei, în care n-a crezut niciodată.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.