Artistul sonor. Komartin şi tava

Să nu vă imaginaţi cumva că am simţit vreo satisfacţie demontând elucubraţiile komartiniene. Prada e prea uşoară. Textele sunt atât de slabe, de şubrede, de iremediabil debile, rahitice, haotice, inexpresive încât, încercând să le găsesc un sens, am avut senzaţia că sunt un pugilist care boxează în gol.

Articolul pe care l-am publicat acum în România literară, Artistul sonor, a suscitat un oarecare interes printre criticii tineri. Intervenţiile lui Răzvan Voncu şi Daniel Cristea-Enache au îmbogăţit o discuţie ce mi se pare necesară mai ales acum, când vechile modalităţi de creaţie (şi chiar de existenţă) sunt supuse unor reformulări radicale. Cei doi excelenţi critici de la România literară au sesizat cu subtilitate primejdiile a ceea ce aş numi „reinventarea de dragul reinventării”. Daniel Cristea-Enache propune chiar o abordare de tip pedagogic, menită să însoţească inevitabilele poticniri, deraieri ori împotmoliri în smârcurile unui discurs autocentrat şi diluat, ce sucombă în faţa logicii – nu doar a celei elementare, ci şi a celei poetice.

Că nu mai folosim acelaşi limbaj o arată lectura cu totul inadecvată pe care Mihai Iovănel o face articolului meu. N-am scris, n-am afirmat, n-am gândit că experienţa de la „Literary Death Match” ar fi fost una „nefericită”. Dimpotrivă, m-am amuzat şi eu, împreună cu o sală întreagă, de spectacolul ca atare. N-am făcut niciun comentariu vizavi de poeţii aflaţi în competiţie (mai ales că unul dintre ei, Vasile Leac, a preferat textului scris/citit un simpatic număr de pantomimă). Am spus cu totul altceva. Şi anume, că, pornind de la acest eveniment, care mi-a semnalat că se întâmplă ceva cu poezia de azi, am citit câteva sute de texte ale autorilor tineri ai momentului. Iar rândurile mele au constituit concluzia deprimantă a ceea ce, cu instrumentarul meu critic neevoluat (după cum îmi atrage cineva atenţia pe Facebook), mi s-a părut a fi nivelul general al „liricii” unei generaţii (evident, există şi excepţii!)

Citeşte şi: Artistul sonor.

Mai mult: n-am afirmat nici măcar în subtext că respectivii „performeri” s-ar plasa în afara ideii de creaţie. Poate chiar sunt artişti. Habar n-am. Eu spuneam doar, pe baza lecturii atente, că nu sunt poeţi. Ce e inacceptabil, ce e jignitor în această opinie? Am văzut de-a lungul vremii câţiva jongleri cu mingea de fotbal capabili să bată balonul de mii de ori fără să cadă la pământ. Cum intrau însă în teren, erau catastrofali. Faptul că şi unii, şi alţii aveau acelaşi „obiect al muncii” nu înseamnă că practicau aceeaşi „meserie”. N-am cerut să fie ostracizaţi din cetate ori amendaţi, nu le-am sugerat organizatorilor de spectacole să le bareze accesul spre scene ori editorilor să nu-i publice. N-am pretins nici măcar că doar eu ştiu ce înseamnă „poezia”, iar ei nu. Dar cel puţin eu am dat o definiţie genului liric, pe când vreo câţiva dintre ei s-au năpustit pe Internet cu injuriile, jignirile, sictirurile şi alte fineţuri în care, de altfel, excelează.

Un oarecare Claudiu Komartin sare nervos din baie, de parcă l-ar fi înjunghiat cineva tocmai pe când îşi făcea ritualul de dinaintea levitaţiei. Culmea e că individul nici măcar nu se afla printre cei pe care i-am citit în mica mea documentare despre „scrisul tânăr”. S-o fi simţit însă cu musca pe căciulă, de vreme ce, violent, impertinent şi suburban, a considerat de cuviinţă să „ia atitudine” faţă de „boşorogismele şi urechismele” mele. Abia acum am făcut legătura între cel care atacă Uniunea Scriitorilor şi simpaticul apelativ de „baccalaureus”, cu care-l alintă periodic Răzvan Voncu. Ei bine, mi-am zis, dacă tot s-a înscris omul la cuvânt, hai să vedem pe ce se bazează. Cum cele Două Bufniţe, pe care mi le recomandă ca fiind depozitarele volumelor autorilor tineri, erau plecate din oraş (le-am întâlnit, de altfel, la Târgul Gaudeamus), am fost nevoit să apelez tot la Internet.

Primul lucru pe care mi-l aduce Google e titlul unui site: Un anotimp în Berceni. Hait, îmi spun, băiatul nu are studii, dar are măcar lecturi. Sigur că una e să fii Rimbaud, alta Komartin, dar cât de-un semi-plagiat tot rămâne. Dacă ţi-ai propus să faci tabula rasa din toată poezia planetei, măcar să fi ales ceva mai obscur, nu ditamai referinţa aflată nu doar la îndemâna unui absolvent de liceu, ci şi a unui trivialis (în latină „unul care nu şi-a încheiat studiile”) sau bivius (acelaşi idiom îl descrie astfel pe individul care a făcut doar studiile inferioare). Mais, passons! Googlez mai departe şi ajung la producţiile efective ale prea-nervosului combatant. Ca dovadă că nu am vreo prejudecată, tastez „Poezii de Claudiu Komartin”, pornind de la presupoziţia că personajul cu pricina ar fi poet. Internetul nu mă dezamăgeşte. Primul calup „poetic” e alcătuit din câteva texte din 2011, apărute în Antologia Echinox 2000 – literatură română contemporană. Sunt cinci înscrisuri (plus semnătura), însoţite de o fotografie a autorului: o postură studiată, cu mâna dreaptă dusă în dreptul inimii, cu privirile ţintă în pagina de manuscris şi buzele ezitând – à la „ciplecealma tuta” – între ţuguiere şi răsfrângere. Până aici, nu e rău.

Scrollez câţiva milimetri şi dau de un titlu: Poem de dragoste. Bun şi ăsta. Citesc, citesc, citesc. Ajung destul de repede la final. Mda, e limpede. Am parcurs degeaba mii de cărţi de poezie. Ba chiar am o revelaţie: toţi profesorii pe care i-am avut, toţi aşa-zişii mari teoreticieni şi retoricieni pe care i-am crezut pe cuvânt şi-au bătut joc de mine. Poezie adevărată e abia ceea ce descopăr acum. Sigur, sună tâmpit, sună infantil, nătâng, ilogic şi vulgar, dar ce contează. Mai bine fiţi atenţi la lectură.

Primul vers (sau primele două, nu e prea clar): „Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima/ sunt pe această tavă”. Aşa o fi, autorul trebuie creditat – aşa cum l-am creditat şi când am citit titlul. Ceea ce urmează e însă de-a dreptul stupid: „toate lucrurile care îmi descheie sângele/ sunt pe această tavă”. Ce se înţelege de aici? Că sângele e un fel de cămaşă, rubaşcă, pelerină, tunică sau palton – singurele lucruri care pot fi descheiate? Sau cel puţin aşa ne spun învechitele dicţionare: „a descheia: 1. a scoate un nasture din butonieră, a face să nu mai fie încheiat. 2. a desface din încheieturi.” Imagina- ţi-vă al doilea sens: un sânge „desfăcut din încheieturi”. E tare de tot, nu vi se pare?

Suntem însă abia în preliminarii. Pe tavă se mai află şi „statueta de lut” (o fi şi ea „descheiată”?) „ghicitorile” (care, că e lumea plină de ele?) şi „floareanecaţ ilor”. Seria de prostioare ilogice nu m-a descurajat însă. Chiar ard de curiozitate să văd care sunt „lucrurile” dotate cu capacitatea de a „descheia sângele”. Că ele se află pe o „tavă”, ştim. Să încerc, aşadar, o mică reconstituire. Probabil că în lumea lui Komartin ele au semnificaţii poetice profunde. În lumea mea, sunt asociaţii aleatorii de cuvinte care nici măcar nu excelează prin cine ştie ce valoare eufonică. Mai pe scurt, sunt nişte tâmpenii crase, rezumabile în următoarea mică fabulă: trei „obiecte” aflate pe o tavă (o statuetă de lut, un număr nedefinit de ghicitori şi o floare a înecaţilor – n-am găsit-o în dicţionare, dar sigur e ceva legat de Ofelia lui Shakespeare: auctorele e prea cult ca să-i scape o astfel de trimitere!) „fărâmiţează inima” şi „descheie sângele” unui individ numit Claudiu Komartin.

Cam atât despre tavă, deocamdată. „Versurile” următoare sunt pescuite din apa tulbure a asocierilor aleatorii (dreptul poetului), schije de lectură din cine ştie ce manual de suprarealism debil şi expirat („Un om în putere împinge de pe un zid/ o seringă imensă”; „Altul şun aristocrat jumuleşte o pasăre”). Pe mine, unul, m-a pufnit râsul. Ei bine, pe Komartini (brusc se trece la plural) îi ia cu fiori pe şira spinării, pentru că ameninţarea tăvii revine de unde nici nu te aştepţi: „Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim în tăcere” se află acolo, pe obiectul culinar sau decorativ evocat încă de la începutul poemului. Aflăm, totuşi, care sunt acele lucruri: „jucăriile exterminatoare” (ceva cu asasinul în serie Chucky, presupun), „bucuria clinică a unui înger toxicoman” (singurul vers mai de Doamne-ajută!) şi „mâinile mele verzi, neîndemânatice” (yucky!)

În fine, îndelung pregătit, ca o lovitură de maestru, cade şi ultimul cuvânt (o fi şi el un vers?), o mănuşă aruncată fix între ochii cititorului: „Alege!” Fie. Dacă e pe alese, atunci îl aleg pe Topîrceanu. Ba chiar i-l propun omului cu tava spre meditaţie: „Sus, pe gardul dinspre vie,/ O găină cenuşie/ Şi-un cocoş împintenat/ S-au suit şi stau la sfat:/ – Ia te uită, mă rog ţie,/ Cât de sus ne-am înălţat!// Şi de-ndată, cu glas mare/ Începură amândoi/ Să cotcodăcească-n soare./ – Nu mai e nimeni ca noi!// Dar de sus, din corcoduş,/ Pitulându-se-ntre foi,/ Mititel şi jucăuş,/ Le-a răspuns un piţigoi: – Câţi ca voi! Câţi ca voi!…”.

Să nu vă imaginaţi cumva că am simţit vreo satisfacţie demontând elucubraţiile komartiniene. Prada e prea uşoară. Textele sunt atât de slabe, de şubrede, de iremediabil debile, rahitice, haotice, inexpresive încât, încercând să le găsesc un sens, am avut senzaţia că sunt un pugilist care boxează în gol. La nevoie, o să-mi fac totuşi timp şi pentru disecţia altor subproduse din acelaşi areal. Tava lui Komartin mi-a deschis pofta de lectură!

Articol publicat şi în revista România Literară

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News