Amurgul putinismului
La exact un an şi patru luni de la începutul războiului de distrugere a Ucrainei ca stat independent, Rusia pare să (dis)funcţioneze pe pilot automat. Atâta cât mai exista până pe 24 iunie, autoritatea lui Putin este tot mai fisurată.
Un regim totalitar ori neo-totalitar se bazează pe prezumţia de infailibilitate a Liderului Suprem. În cazul de care vorbim, autoritatea, credibilitatea şi eficacitarea lui Putin au fost negate. Implicit şi explicit, puciul avortat a chestionat unitatea de comandă a unei armate aflată în plin război. O armată descumpănită, lipsită de o viziune coerentă a scopurilor urmărite de comandanţii ei. Sunt de acord cu analiştii care privesc drept extrem de revelatoare cuvintele lui Prigojin despre baloanele de săpun propagandistic utilizate pentru a justifica agresiunea. Ucraina nu este condusă de neo-nazişti. Volodimir Zelenski nu este reîncarnarea lui Stepan Bandera. NATO nu a planificat un atac împotriva Federaţiei Ruse în care Ucraina să fie cap de pod.
Protagoniştii acestui antagonism sunt profitori ai haosului putinist. Şeful mercenarilor Wagner nu este militar de carieră. Dar nici Şoigu. Sunt în joc ambiţii imense. Orgolii personale şi instituţionale. Ceaţa nu se va ridica în câteva zile, dar nici va dura cât şi-ar dori regizorii din umbră. E înţelept să ne ferim de predicţii pripite. De la cel care mi-a fost mentor, regretatul profesor Robert C. Tucker, excepţional istoric, politolog, marxolog şi sovietolog, am învăţat că istoria rusă se derulează în cicluri. Reforme, contra-reforme, revoluţii, contra-revoluţii.
P.S. Dedic aceste reflecţii memoriei lui Martin Amis (1949-1923).
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
