Gyr-area unei ideologii anticreștine?

Cultivarea festivistă în spațiul ecleziastic a memoriei și textelor unor intelectuali căzuți cândva în ispita demonismului ideologic, legionar sau comunist, face un enorm rău Bisericii.

Ea are de apărat nu doar Adevărul răstignit și azi de ideologii contemporane, ci și adevărul istoric în virtutea fidelității sale față de Tradiția rănită de tot felul de apucături actuale, precum ultranaționalismul, filetismul, ortodoxismul formalist care îngroapă Ortodoxia sau „suveranismul” aflat smintitor în treabă.

Inocentizarea și justificarea unui text scris de cineva care pleda pentru „purificarea morală a națiunii” printr-o ideologie extremistă, antisemită și violentă, degenerată rapid în crimă, chiar dacă textul nu e unul explicit politic, rămâne ultima, deci nu cea mai fericită variantă de strategie apologetică instituțională.

Dirijorul unui cor bisericesc care, contextual, reprezintă cea mai veche și venerabilă instituție istorică a României, ar trebui să subînțeleagă acordarea atenției maxime în discernerea și alegerea pieselor interpretate chiar în Catedrala Națională. Aceasta a fost edificată în memoria adevăraților eroi ai țării, oameni curați și credincioși care și-au dat viața pentru țară, nu a posedaților ideologic care i-au făcut acesteia doar rău.

A fi conștient de ceea ce face și nu face bine public instituției pe care o reprezinți, fie din cafasul bisericii (balconul situat deasupra pronaosului, rezervat corului), fie din altă poziție oficială, e, contextual, un esențial „lucru în sine”.

Confruntată în secolul XX cu două totalitarisme sinistre, Biserica, depozitarul unei imense memorii istorice, are mereu la îndemână șansa de a fi exemplară în evitarea dublei măsuri și de a indica fără ezitare adevărul crud despre ambele căi politice inspirate de diavol în istoria recentă: fascismul și comunismul.

Pe fiecare dintre ele au ales să meargă la vremea respectivă intelectuali cinici, amorali și ariviști, insensibili la dreptate, milă și adevăr. Unii chiar sacrileg, cu Hristos inclus în discursuri politice, adică așezat pe buzele care debitau simultan incitări la ură și crimă. Faptul că ulterior au ajuns în închisoare, ca anticomuniști, nu i-a transformat automat în „sfinți”. Eroii suferinței umane de orice fel nu sunt sinonimi cu martirii creștini sanctificabili.

Fără a-i judeca noi personal, care nu am trecut prin închisori, nu avem însă nici dreptul, în numele numeroaselor milioane de victime ale acestor două sinistre utopii antiumane și anticreștine, să-i înghesuim pe toți la „dreapta lui Hristos”. Mai ales în numele Lui. Ne putem însă ruga pentru sufletele lor, ale tuturor: victime și călăi. De preferință în chiar această ordine.

Avem datoria (etică și creștină) de a cunoaște adevărul istoric și de a rămâne lucizi în fața noilor ispite autoritarist-totalitare care se revendică viclean de la Biserică și creștinism, dar pe care le sfidează și vampirizează prin simpla lor prezență șerpească.