Steinhardt, verticalitatea ca valoare morală

Nicolae Steinhardt. Sursă foto. Basilica

Intrat în viaţă ca evreu şi părăsind această lume ca monah creștin ortodox, gânditorul religios şi politic Nicolae Steinhardt a apărat verticalitatea ca valoare morală. Mai precis, a întruchipat refuzul de a colabora cu Diavolul, indiferent de culoarea petlițelor, verzi, roşii, brune. Indiferent de oferta Necuratului.

Nicolae Steinhardt s-a convertit într-o închisoare a unui regim ateu. A făcut-o dintr-o smerită convingere, nu ca platoșă împotriva prigoanei antisemite. Este vorba de o fenomenologie a identităţii, adânc şi ireductibil subiectivă, trăită de fiecare dintre noi ca experienţă personală. Să reţinem că volumul se numeşte Jurnalul fericirii, nu, horribile dictu, “Reţeta fericirii”. Putea fi intitulat, cred, “Jurnalul salvării” “Reţeta fericirii” era titlul unei piese de teatru a comediografului de serviciu al dictaturii comuniste, alunecosul bufon-profitor Aurel Baranga. Intra-adevăr, două viziuni despre fericire. Cea a eroului şi cea a slugii.

Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-aș reaminti aceste cuvinte ale lui Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Asta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător”. (Reflecții despre romanul Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Văratec, 1970, în N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediție îngrijită și postfață de Virgil Ciomoș, Editura Dacia, 1991, pp. 150- 151).