Înscenarea de la Tămădău, 75 de ani

În fotografie, care surprinde reconstituirea în fața avionului, sunt Nicolae Carandino, Lili Carandino, Ilie Lazăr, Gheorghe Popescu, Constantin Gafencu, Dumitru Borcea, Ion Mihalache, Eugen Borcea, Fulvia Penescu şi Nicolae Penescu. Fotografia – aflată în arhiva Memorialului Sighet – a fost realizată de Corpul Detectivilor, care a organizat şi diversiunea, și reconstituirea.

Se împlinesc azi 75 de ani de la episodul rămas în istorie sub numele „Înscenarea de la Tămădău”. Operă ticăloasă a odiosului regim comunist care ajunsese la putere cu câteva luni înainte, cu sprijinul Moscovei, prin fraudarea alegerilor.

În 14 iulie 1947, arestarea pe aeroportul Tămădău a zece lideri ţărănişti care încercau să plece în Occident a declanşat o campanie rapidă de desfiinţare a PNŢ. După arestarea întregii conduceri a partidului, în frunte cu Iuliu Maniu, la 29 iulie PNŢ era scos în afara legii. În urma procesului – care a durat doar câteva zile, din 29 octombrie până în 4 noiembrie – au fost date sentinţe de condamnare pe viaţă şi exterminare în închisori, între alţii, a lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Victor Rădulescu-Pogoneanu.

Despre înscenarea de la Tămădău, despre modul în care liderii ţărănişti au fost atraşi în cursă de comunişti relata Nicolae Carandino, fost director al ziarului Dreptatea, în volumul Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, el însuşi arestat în 14 iulie 1947, judecat, condamnat, închis la Galați și Sighet, apoi trimis în Bărăgan și eliberat abia în 1964. Fragmentul este preluat de pe pagina Memorialului Sighet:

„După peste treizeci de ani toate scenele mi se desfăşoară în faţa ochilor de parcă ar fi filmate. Şi nici una nu mi se pare cu sens, dacă o izolez din desfăşurarea mecanică a «peliculei». Atunci, însă, nimeni dintre noi nu avea posibilitatea, nici mai ales dreptul să reflecteze. Erau în joc lucruri mult prea mari şi pe care prea mult le preţuiam, ca securitatea noastră individuală să poată fi cântărită separat.

Când ne-am întâlnit la 11 noaptea la Maniu, mi-am dat seama că prietenii mei urmau să fie Ion Mihalache, Nicolae Penescu şi Ilie Lazăr, dintre care cel din urmă sigur nu era de faţă. Eu o adusesem pe Lilly (soţia lui Nicolae Carandino – n.r.) cu mine şi, fără să-l mai întreb pe Maniu, am aranjat cu «călătorii particulari». Ei m-au asigurat că loc este destul şi că nu strică să fim mai mulţi. Nu mi-am dat seama de ironia subiacentă a cuvintelor. Am înţeles-o mult mai târziu, când nu mai era operantă.

Maniu ne-a primit împreună, pe toţi trei, şi ne-a trasat programul general de acţiune – după ce, fireşte, a rostit câteva fraze istorice aşa cum le-ar fi rostit Simion Bărnuţiu sau Avram Iancu. Apoi a stat de vorbă din nou cu fiecare în parte. După cele ce mi-a spus, am dedus uşor tema conversaţiilor cu Mihalache şi Nicolae Penescu. Deocamdată trebuia să aducem faptele din ţară la cunoştinţa opiniei publice internaţionale grav înşelate. După aterizarea la San Stefano şi o şedere de câteva zile la Istanbul, urma să plecăm spre Occident, la Paris, la Londra, ca etape ale drumului spre Statele Unite.

Iuliu Maniu ne-a mărturisit că el este prea bătrân pentru a participa cu noi alături la călătorie şi la lupta din străinătate. «De altfel, dragilor, trebuie să rămână cineva şi aici». Din felul în care pronunţa această simplă frază, ne-am dat seama că – pe drept cuvânt – nu se socotea arestabil şi că voia să profite politiceşte de această împrejurare.

Conversaţiile nu puteau fi în momentul dat decât de ordin general. Dispoziţii eventuale, de detaliu, urmau să ne parvină, în ipoteza în care ar fi fost necesare. Până atunci să acţionăm strâns uniţi şi «cu dragoste de ţară».Era întâia oară când eram promovat pe primul plan absolut al bătăliei politice. Trecusem de la sarcina de propagandist şi de luptător de presă la aceea de factor hotărâtor în acţiune…

Câteva maşini au pornit în noapte – unele cu noi, altele culegând de pe drum absenţii. Am ajuns relativ repede la Tămădău, lângă Fundulea, unde urma să sosească la ora 6 dimineaţa avionul. Cele câteva ore care ne mai despărţeau de ora fatală le-am petrecut în conversaţii mai mult sau mai puţin glumeţe. Devreme ce zarurile erau aruncate, nu credeam că ezitările melancolice, anxietăţile şi spaimele aveau vreun rost. De altfel, dintre noi toţi, singură Lilly avea presimţirea catastrofei care ne aştepta. Sensibilitatea ei de femeie şi mai ales formaţia profesională i-au permis presimţiri uluitoare. În timp ce noi vorbeam în general despre viitor, ea examina cu ochi lucizi prezentul. Şi descoperea că toţi călătorii care ne însoţeau erau în realitate agenţi, că intrasem într-o capcană îngrozitoare şi că eram de o teribilă inconştienţă devreme ce nu ne dădeam seama de adevăr.

În aparenţă (şi noi totuşi eram înclinaţi să considerăm numai aparenţă) Lilly lăsa impresia că joacă o «scenă de isterie a regizorului» aşa cum i se mai întâmpla pe scenă la cererea textului sau a regizorului. Cel mai jenat eram eu, care făceam faţă cum puteam surâsurilor de compasiune care înfloreau pe toate buzele.

Primisem indicaţia de a aştepta apariţia avioanelor pitiţi şi nemişcaţi lângă o perdea de pomi. Toate acestea ca să nu trezim suspiciunea sau curiozitatea vreunui trecător adus prin părţile locului din întâmplare.

Când s-au auzit însă zgomotele avioanelor – am constatat cu acest prilej că erau două – ne-am pregătit de îmbarcare. Aterizarea a fost rapidă. Aparatele erau în mod vizibil, minuscule, de exerciţiu – dar în clipa aceea n-aveam de ales. Ne-am îndreptat să ne urcăm, fiecare purtându-şi bagajele, când dintr-o vale înconjurătoare, despre existenţa căreia n-aveam habar, a năvălit o ceată de oameni slobozind în aer pistoale şi înconjurându-ne. Somaţi să ne predăm, am ridicat mâinile sus. A urmat o recunoaştere de persoane, lucru destul de anevoios la acea oră, când ziua se îngâna cu noaptea. Şi o stare de confuzie haotică, în care toate iniţiativele individuale păreau, dacă nu permise, în orice caz posibile. Aveam asupra mea însemnate pe cărţi de vizită câteva adrese de legătură. Majoritatea nici nu avuseseră timp să afle, necum să recunoască vreun angajament. Mi-am dat seama că, încăpută pe mâna Securităţii, cartea de vizită ar fi nenorocit o serie de oameni absolut nevinovaţi, de aceea, profitând de haosul de pe teren, am luat-o la fugă spre o pădurice apropiată. Pe drum, am avut timpul necesar să rup bucăţele eventualul corp delict şi apoi, auzind cum şuierau gloanţele în jurul meu, să mă întorc pe loc şi să mă predau a doua oară.

Am aflat ulterior că gestul meu a provocat felurite interpretări, una mai puţin onorabilă decât alta. Dar eu am fost încântat că am putut limita dezastrul şi că am evitat să introduc în cauză pe cine n-avea ce căuta. De altfel, după o oră, am fost readuşi de la Interne pe acelaşi teren, pentru reconstituire şi fotografiere. S-au depus eforturi ca să fim fotografiaţi în flagrant delict de laşitate. Dar nu s-a izbutit. Fiindcă în mod evident nu era cazul.”

În 11 noiembrie 1947, prin Sentința nr. 1988 a Tribunalului Militar s-au pronunţat condamnările: Iuliu Maniu – temniță grea pe viaţă, degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii și plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată, Ion Mihalache – temniță grea pe viaţă, Grigore Niculescu-Buzeşti şi AlexandruCretzeanu – muncă silnică pe viaţă (contumacie), Victor Rădulescu Pogoneanu – 25 ani temniţă grea, Grigore Gafencu (contumacie) – 20 ani muncă silnică, Constantin Vişoianu şi Camil Dumitrescu – 15 ani temniţă grea, Ilie Lazăr – 12 ani temniţă grea, Vasile Serdici şi Radu Niculescu-Buzeşti – 10 ani detenţie riguroasă, Ştefan Stoica – 8 ani detenţie riguroasă, Nicolae Carandino – 6 ani temniţă grea, Nicolae Penescu – 5 ani temniţă grea, Emil Oprişanu – 3 ani temniţă grea, Emil Lăzărescu – 2 ani închisoare corecţională, Ioan Mocsony Stârcea – 2 ani închisoare corecţională şi Dumitru Stătescu – 1 an detenţie simplă.

• Citiţi şi: Tămădău, 14 iulie 1947: o zi din veacul comunist