Eduard Hellvig, posibil candidat la Preşedinţie?
De ce o eventuală candidatură a lui Eduard Hellvig la prezidenţiale – despre care personal nici nu a pomenit în spaţiul public, fiind însă luată ca ipoteză de unele voci din media – ar putea fi o variantă de luat în calcul? Iată o posibilă explicaţie.
În vremuri în care nici miniştrii, nici şefii de instituţii, numiţi sau aleşi, nu se dau duşi din funcţii nici măcar de suspiciuni de incompatibilitate sau chiar de corupţie, nici de plagiate dovedite, cu atât mai puţin de inadecvare şi neprofesionalism, decizia lui Eduard Hellvig de a se retrage din funcţie, la finalul celui de al doilea mandat la conducerea SRI, a luat prin surprindere. La fel, justificarea: dezacordul faţă de ideea de „pietrificare în funcţie” cu atât mai mult a unui director de serviciu de informaţii căruia această postură îi oferă acces „la un volum semnificativ de informaţii sensibilie”. Decizia lui Eduard Hellvig a surprins, cu atât mai mult cu cât acest pas nu a fost precedat de scandaluri care să-i fi marcat cariera la vârful acestui serviciu de informaţii şi nici nu i-a fost solicitată, în vreun context, demisia. Nu ştiu dacă Eduard Hellvig a fost consiliat să facă acest pas sau este vorba despre o hotărâre şi o justificare personale, dar pare că a marcat la capitolul imagine. Ceea ce i-ar putea fi de folos dacă, aşa cum vehiculează unele voci, s-ar pregăti pentru o carieră politică, anul viitor. Candidând la prezidenţiale. Şi, poate, nu ar fi o decizie rea, în actualul context.
Contestatarii PNL o resping din start, considerându-l inadecvat şi lipsit de carismă politică. La fel, resping ideea unii din zona celor care încă speră la candidatura unui alt fost şef al unei instituţii de forţă, DNA, Laura Codruţa Kovesi, deşi aceasta a infirmat o eventuală candidatură – despre care se vorbeşte de luni de zile în spaţiul public. Zona populistă, ultranaţionalistă şi suveranistă – indicată de Eduard Hellvig ca fiind un pericol pentru democraţia din România – nu se simte nici ea confortabil în faţa unei asemenea ipoteze.
În toamna anului trecut, Eduard Hellvig a avut un discurs percutant, cu accent pe temele care au generat în ultimii doi ani o agresivă şi în curs de accentuare polarizare a societăţii: populismul, naţionalismul şi suveranismul. Toate s-au dovedit teme-paravan pentru propagarea agresivă de mesaje anti-occidentale, generate şi susţinute de propaganda rusă pentru a crea şi accentua falii în societate, deja marcată de crizele multiple prin care trecem cu toţii, şi pentru a adânci neîncrederea în establishmentul politic naţional şi cel occidental. „Creşteţi deja într-o societate în care se construieşte o teză falsă, a unei dispute artificiale între identitatea naţională şi cea europeană sau globală. Identitatea noastră naţională este un motiv de mândrie, la fel ca şi apartenenţa la o societate deschisă, tolerantă, preocupată de drepturi globale. Pentru că ambele sunt cele care ne diferenţiază de societăţile în care nu sunt posibile alegerile libere, egalitatea în faţa legii, libertăţile economice sau libertatea de mişcare pe care astăzi le considerăm fireşti. În această lume, naţionalismul nu ar trebui să fie doar apanajul unor discursuri sau abordări extreme, ci şi un tip de instinct pe care să-l aibă şi cei cu gândire democratică, liberală, care astăzi au tendinţa greşită de a se îndepărta de subiecte precum patriotism sau tradiţii. (…) cred că sprijinul pentru democraţie poate coexista cu ataşamentul faţă de valori tradiţionale, religie,, elemente de identitate naţională. (…) toate lucrurile care ne-au permis să ne afirmăm în ultimii 30 de ani ca societate liberă, pro-occidentală, democrată şi cu o economie în creştere sunt legate şi de identitatea noastră naţională. De aceea nu cred că trebuie să existe o separaţie atât de mare între mândria naţională şi susţinerea principiilor democratice universale. Datorită acestor principii, societăţile europene au reuşit să fie modelul de dezvoltare la care aspiră atât de multe milioane de migranţi. Iar cultivarea mândriei naţionale nu ar trebui lăsată doar pentru abordările extremiştilor sau populiştilor. Ca o părere personală, cred că un naţionalism moderat, echilibrat ar trebui reasumat, redefinit şi recultivat şi de cei cu gândire democratică şi echilibrată în statele occidentale, inclusiv în România viitorului”, spunea, în octombrie 2022, directorul SRI. Am interpretat atunci discursul lui Eduard Hellvig – un şef de instituţie cu o prezenţă publică extrem de rară în cele două mandate ale sale – ca fiind un semnal de alarmă tras înspre clasa politică, spre zona democratică a ei, care ar trebui să nu lase ca astfel de teme, naţionalismul, patriotismul, tradiţiile, să fie confiscate de extremişti, pliate pe agenda lor şi capitalizate politic, dar şi un îndemn la moderaţie. Asta, pentru a nu cădea cu toţii în capcana extremismelor – fie a ultranaţionalismului, fie a progresismului extrem, care se alimentează reciproc. Ceea ce, pe termen lung, ar echivala cu pierderi incalculabile la adresa democraţiei noastre. La câteva luni distanţă, acel discurs poate fi citit şi în altă cheie. A unei posibile puneri a lui în aplicare.
De ce o eventuală candidatură a lui Eduard Hellvig la prezidenţiale – despre care personal nu a pomenit în spaţiul public – ar putea fi o variantă de luat în calcul? PNL nu are în momentul de faţă un candidat eligibil: Nicolae Ciucă, pe care l-ar recomanda cutuma potrivit căreia şeful de partid e candidatul la prezidenţiale, nu poate ar trece un astfel de test pe de o parte din cauza unui cumul de factori: erodarea la guvernare, scandalul de plagiat şi lispa de carismă, iar pe de alta pentru că sunt tensiuni în PNL, sunt oameni care nu-l agreează la conducerea partidului. PSD nu şi-a anunţat candidatul, deşi circulă la bursa zvonurilor unele nume pentru Cotroceni. Partidele parlamentare din Opoziţie (USR, Forţa Dreptei, PMP) e greu de crezut că vor obţine rezultate spectaculoase, pe cont propriu unele s-ar putea nici să nu mai treacă pragul parlamentar în 2024; au o şansă reunite într-un pol de dreapta, conturat declarativ, dar la care nu e sigur că se va ajunge şi, oricum, nu se va ajunge fără concesii reciproce şi multă maturitate politică. Deci nu e limpede cine ar putea intra în turul II cu AUR-ul, vocea din Parlament a extremiştilor, ultranaţionaliştilor, populiştilor, suveraniştilor, antioccidentalilor, susţinătorilor RoExit, cu toţii vocali, polarizând societatea, care creşte, conform sondajelor. Ca imagine de fundal avem o societate aflată, într-o măsură destul mare, într-o accentuată stare de nemulţumire şi nervozitate faţă de actul de guvernare, situaţie suprapusă peste incertitudinile de pe plan regional, crize economice, tensiuni sociale, exacerbate de partidele populist-extremiste. Ar fi nevoie, în context, de o voce care să aducă în discursul public şi temele pe care extremiştii le-au confiscat şi le-au pliat pe agenda lor, pentru a le capitaliza politic, să explice că identitatea naţională şi cea europeană sau globală nu se resping, ci se completează. Eduard Hellvig a vorbit despre aceste probleme în calitate de şef al SRI, cum am spus. Nu am auzit să fi avut ecou în clasa politică. Nu am auzit politicieni din zona moderată, democratică, euro-atlantistă să sublinieze public aceste aspecte, pentru a atrage acel electorat (pe cale de a fi) pierdut în zona populist-extremistă – minţit că Occidentul îi fură copiii şi tradiţiile, că îi închide bisericile, că îl transformă în colonie, că atentează la libertatea, civilizația, suveranitatea, demnitate sa etc. etc. – şi a-l convinge că viitorul lui, bun, nu poate fi decât dacă România este parte intrinsecă a zonei euro-atlantice, nu împotriva SUA şi a Europeni, nu în Euroasia, alături de Rusia sau China. Dacă va intra în politică, poate va reuşi Eduard Hellvig să o facă, coagulând în jurul său şi alţi politicieni sau partide de dreapta.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Un comentariu
[…] Eduard Hellvig, posibil candidat la Preşedinţie? – Putereacincea.ro […]