Rusia şi politica intimidării sau despre curajul fermităţii

La mai mult de o lună de la întânirea din Alaska, politica Rusiei este cât se poate de clară: regimul de la Moscova rămâne fidel războiului şi priveşte forţa militară ca pe singura cale de a-şi atinge obiectivele enunţate. Lichidarea statalităţii Ucrainei şi extinderea sferei sale de influenţă în est, iată ambiţiile pe care Federaţia Rusă le nutreşte şi la care nu este dispusă a renunţa. Diplomaţia este, în aceste momente, irelevantă. Câmpul de luptă este teatrul de operaţii ales de ruşi.

Momentul pe care îl traversăm pare să fie unul al clarificărilor şi al repoziţionărilor. Al clarificărilor, pentru că Federaţia Rusă a făcut o alegere, iar alegerea această implică escaladarea  provocărilor: de la Marea Neagră la Baltica, suveranitatea naţiunilor aliate este subminată, graţie incursiunilor aeriene, în cadrul unui tipar de acţiune deja conturat pe deplin.

Dar este şi un moment al repoziţionărilor, în măsura în care declaraţiile din aceste zile ale Preşedintelui Donald Trump indică o regândire a abordării americane. Vremea concesiilor şi a invitaţiilor la dialog pare să fie trecut, lăsând loc unei fermităţi a tonului. În cele din urmă, iluziile unui dialog cu Rusia sunt pe cale să se risipească. Spre a exista, diplomaţia trebuie să fie precedată de o schimbare de echilibru  militar. Sprijinirea Ucrainei este, în acest nou context,  drumul spre pacea viitoare.

În cele din urmă, obiectivele Rusiei trebuie privite cu realism, fermitate şi prudenţă. Prin trimiterea de drone şi de avioane, Rusia pune la încercare, simultan, un sistem de apărare aerian şi un sistem de apărare colectiv. În momentele în care alege războiul, refuzând negocierile, Rusia creşte tesnsiunea, spre a transmite un mesaj de intimidare şi de  paralizie. Nu invazia  efectivă este scenariul plauzibil, ci provocarea constantă care să slăbească fundamentele de coeziune ale societăţilor noastre.

Pentrru Rusia, intimidarea celor care sprijină Ucraina este o altă bătălie din războiul ce durează de trei şi va continua să dureze. Instrumentele sunt variate, de la ameninţarea nucleară la incursiunile aeriene. Nesiguranţa este climatul pe care Rusia îl pregăteşte şi îl întreţine, prin  gesturile sale. Pentru naţiunile noastre, războiul a devenit o prezenţă care nu mai poate fi ignorată.

Şi poate că de aceea, evitând isteria, dar şi laşitatea colectivă, avem datoria de a pleda, calm şi ferm, pentru o politică a descurajării. Iar descurajarea înseamnă acceptarea  existenţei unui stat care priveşte România , alături de alte popoare vecine, ca pe un duşman ce se cere atacat, direct sau indirect. Descurajarea ne obligă , în acest context al tensiunilor, la apărarea păcii noastre, prin consolidarea  capacităţii de apărare şi de reacţie.

Politica Rusiei nu se poate schimba, de vreme ce singura raţiune de a fi a statului rus, în ordine istorică, a fost mereu aceea de a fi un vehicul al expansiunii. Pot exista perioade de acalmie şi de aparent armistiţiu, dar acestea sunt temporare: doar slăbiciunea internă şi înfrângerile militare pot obliga Rusia la o repliere de moment. Luciditatea ne somează să analizăm conduita Rusiei în termeni de luciditate aroniană. Zona geografică în care ne aflăm este privită de Rusia ca fiind parte din  spaţiul ei de expansiune imperială. Ucraina nu este izolată în acest peisaj al revendicărilor ruse.

Iar Rusia nu poate imagina altă pace decât pe aceea ce consfinţeşte triumful ei. Regimul Putin este locuit, ca şi majoritatea naţiunii ruse, de un instinct al agresivităţii şi al măreţiei. Destinul Rusiei se confundă cu extinderea imperiului ei. Rusia nu este un stat oarecare, ci imaginea unei dominaţii eurasiatice.

Alungată din Asia de către  Republica Populară Chineză, Rusia se întoarce spre Europa de Est spre singura zonă de hegemonie imperială. Refuzul păcii şi al negocierilor este răspunsul dat la această dilemă identitară. Spre a rămâne imperiu, spre a putea supravieţui ca putere cu relevanţă globală, Rusia are nevoie de război, de agresiune şi de barbarie. Regimul de la Moscova devine, cu fiecare lună care trece, o vastă cazarmă ce produce arme şi teroare.

Confruntarea cu Rusia nu este un accident de parcurs, ci expresia unei tensiuni istorice. Pentru fostele naţiuni captive, ca şi pentru finlandezi, hegemonia rusă echivalează cu lichidarea independenţei lor. Fermitatea aroniană ne oferă un antidot la paralizie şi la isterizarea colectivă. Este nevoie de planificarea apărării noastre, spre a ne putea păstra pacea. Descurajarea înseamnă capacitatea de a rezista acestei continue , tenace,brutale politici de subversiune a Rusiei.

Iar în acest timp al confruntărilor şi al provocărilor, vechii demoni ai istoriei central şi est-europene se cer, în fine, exorcizaţi. România, Polonia şi Ţările Baltice nu se mai află în clipele teribile ale anilor 1939-1940.  Popoarele noastre nu sunt singure şi ele nu vor fi abandonate inamicului rus. Alianţa din care facem parte este imaginea unei solidarităţi ce nu are echivalent în trecut: unitatea lumii atlantice este realitatea pe care Rusia nu o poate ignora. Avem datoria de a înţelege că noi înşine ne făurim destinul ca naţiuni: defetismul şi isteria nu sunt opţiunile de urmat.

Şi este mai limpede ca niciodată că, pentru noi, cei din est, de la Baltică la Marea Neagră, supravieţuirea Ucrainei este un imperativ strategic. Spre a nu fi nevoiţi ca trupele române şi aliate să lupte la Iaşi sau la Focşani, Rusia se cere oprită în Ucraina. Ucraina este pivotul fără de  care nu putem gândi apărarea ţărilor noastre. Apelul american la înarmare şi consolidare militară trasează drumul de urmat.

În conversaţia cu popoarele noastre, viitorul este cel care trebuie să conteze. Descurajarea de acum este alternativa la tragedia de mâine. Rusia nu este nici de neoprit şi nici invincibilă: fermitatea calmă ne poate ajuta să rezistăm momentelor de intimidare ale prezentului, construind un destin al libertăţii şi al demnităţii umane.

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News