Romane în romanul vieții regale


Sursă foto: Istorie în culori

Pasionant Jurnalul lui Carol I al României, cu adevărat pasionant! Ajuns la volumul III din șase, editat de Polirom și descifrat de Profesorul Vasile Docea, de la Universitate de Vest din Timișoara, această revelație e un document de primă mână pentru istorici și pentru oricine se interesează de perioada când România a început să se așeze pe temelii solide și moderne.

 

„Carol I al României, Jurnal”, volumul al III-lea. Stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Iași, Editura Polirom, 2020.

Te întrebi cum de s-a întâmplat ca vreme de un veac aceste pagini de jurnal, esențiale pentru oricine dorește să știe ce fost în mintea omului care ne-a dat direcția, să rămână cu desăvârșire ascunse în arhive. Când deschizi volumele și le răsfoiești, dai de câteva facsimile și înțelegi fără multă vorbă. Vezi paginile scrise de rege în germană, cu caractere gotice și litere cât niște puricuți, pe care mai degrabă le ghicești decât le distingi (bine zice Vasile Docea: „stabilirea textului”!). E în această tardivă operă editorială o muncă de infinită migală și pricepere, însoțită de tot ce trebuie, introducere, note abundente și mai ales indice de nume, rezultând astfel un instrument de lucru excepțional. Nu e de mirare deci că volumele apar la distanțe apreciabile. Volumul I, acoperind anii 1881-1887, a fost publicat în 2007; volumul II, după șapte ani (2014), cuprinde anii 1888- 1892; iar actualul volum, masiv, dens, tocmai apărut, include perioada 1893- 1897. E nevoie de mulți ani de muncă, de reflecție, de documentare, verificare și autoverificare pentru ca azi să putem ține în mână fiecare tranșă din notațiile regelui. Iar rezultatul e pe măsură.

Aș vrea să trec însă repede peste aceste informații preliminare, indispensabile totuși, pentru ca să vorbesc în fine despre lectura jurnalului. I-aș avertiza însă, din capul locului, pe cititorii grăbiți: nu merge, dar deloc nu merge, să citești oblic sau sărind pagini. Nu vei înțelege nimic. În fiecare volum sunt zeci de romane comprimate în câteva rânduri risipite de-a lungul a luni și ani de zile, cum voi arăta mai jos. Sunt nu numai povești, ci și detalii din care deduci cum s-a trăit în anii aceia, care erau regulile în casa regală, care erau raporturile guvernului cu monarhul, cum gândeau unii și alții. Sub ochii tăi, din simple notații, ca într-un film gigantic, se animă o lume de figuri, de obicei uscate și neinteresante în cărțile de istorie. Marele roman e azi în mâinile noastre, mult mai interesant decât Memoriile aceluiași Carol I, de unde a fost expurgat tot ce era intim, sensibil, inacceptabil pentru cititorul de atunci. Aici avem și reversul medaliei, istoria nescrisă, gândirea lui necenzurată, sufletul omului care și-a însemnat viața în rânduri zilnice lapidare.

Tot ca introducere, care văd că nu se mai termină, trebuie să spun că autorul acestui Jurnal e, în sine, o figură de legendă, cum nu cred că am avut vreodată. Nici pe departe nu e omul rigid și milităros pe care-l știm, sau e mult mai mult decât atât. Îl vedem cum ezită, cum se ține pe picioare, cu greu, în momente delicate, cum cedează în multe alte situații, căutând compromisuri acceptabile, cum ajunge, aproximând, la decizii, cum își construiește, pentru țara lui, o formidabilă țesătură de relații internaționale. Înțelegi deplin ce au fost Peleșul, Pelișorul, Palatul Regal din București, Palatul Cotroceni, instrumente eficiente ale diplomației românești de folosință cotidiană, într-un circuit continuu de influență pentru interesele superioare ale țării, locuri unde erau primiți împărați, regi și principi, prim miniștri și oameni cu trecere, în vizite scurte, lungi sau foarte lungi, niciodată fără rost. În fine, în toate acestea, ce formidabilă lecție de patriotism pentru toți găunoșii din politica românească din toate timpurile!

Firește, istoricii au partea lor, a leului, în acest Jurnal. Dar găsesc materie din belșug și literații, ca mine, care caută romanescul. Voi lua câteva considerații așa cum vin, la întâmplare, ca în notațiile regelui și ca în viață.

Ești cumva uimit să vezi ce importanță au oamenii din primul cerc al intimilor. Între ei, familia Kremnitz, el medicul privat, ea scribul regal. Vorbim, desigur, de Mite Kremnitz, ubicua Mite, cea care a întreținut o relație și cu Eminescu, și cu Titu Maiorescu, căsătorit cu sora ei (ei, da, după cum se cunoaște!). Cauți urgent în arhiva de fotografii a bunului Google și dai peste ce îți amintești, o femeie mai degrabă neatrăgătoare, cu aer bătrânicios chiar în anii tinereții. Pe pagini întregi, zi de zi, Mite e la Peleș la ceas de seară, o oră, două, ultima înscrisă pe agendă. Se lucrează intens la Memorii, el dictează, răsfoind paginile Jurnalului, chiar acesta despre care vorbim aici, ce începe departe în timp, în anii adolescenței lui Carol, nicidecum în 1881, în timp ce ea scrie și reformulează faptele la modul literar.

Elisabeta, regina, nu e acasă, ca să zic așa. Se află la mama ei, exilată în îndepărtata Germanie, sub supraveghere, în situație de ființă cam iresponsabilă. Se amestecase grav în treburi de stat și încurcase lucrurile susținând o partidă internă pentru principele moștenitor Ferdinand, în persoana Elenei Văcărescu, cu consecințe grave pentru interesele superioare ale României (o logodnă secretă fusese angajată, încurajată de regină, ca spre a prefața nebuniile celuilalt Carol). Îndepărtată pentru câțiva ani (!), Elisabeta pare să-și piardă cu adevărat capul, ca o jucărie stricată inclusiv fizic, are dificultăți de deplasare, își pierde echilibrul, are ieșiri „isterice” (cuvânt la modă), tulburări de judecată, acceptă greu chemările la rațiune.

Pe scurt, e un copil (de 50 de ani!) administrat de mama ei, supravegheat prin observație directă și prin scrisorile către bărbatul ei (nu o dată catalogate de „proaste”). Nici vorbă să revină în România, câtă vreme nu înțelege că a greșit grav, că trebuie să rupă cu vechiul anturaj ce o manipulase, că aduce deservicii monarhiei în chiar acei ani de exil. Vechii ei apropiați, scriitorul-agent-de-influență în toată zona, din Orient până în România, Pierre Loti, faimos prin romanele și memoriile sale de călătorie, bisexual afișat, și mai ales un anume Robert Scheffer, francez, secretar particular al reginei vreme de cinci ani și, vai, confident („escrocul”, cum îl gratulează regele Carol) publică în presa occidentală indiscreții despre familia regală română (într-un final, contra unei sume consistente, Carol I răscumpără din mâinile „escrocului”, prin interpuși, scrisorile imprudente pe care Elisabeta i le-a adresat). Pe scurt, aceasta e situația sentimentală și maritală a regelui. Doamna Kremnitz adastă îndelung la palat – nu fără urmări. Într-una din seri, când intimitatea s-a prelungit dincolo de orice program, unul din miniștri, venit cu treburi de stat, nu poate intra la suveran, care înțelege – și notează – că vor fi bârfe.

La întoarcerea în țară a Elisabetei, într-un moment de confuzie, regele îi încredințează din greșeală un pachet ce n-ar fi trebuit să ajungă în mâinile ei. Sunt scrisori de la inconturnablia Mite. Jurnalul, care înregistrează momentul de spaimă, păstrează tăcere asupra consecințelor. Vor fi fost citite de soție răvașele sau nu, iar dacă au fost citite au fost ignorate regal și cu înțelegere, cum se face în lumea bună? Nu ni se mai spune.

La moartea „dragului”, „excepționalului” doctor Wilhelm Kremnitz, căzut propriu-zis la datorie, la căpătâiul principelui moștenitor Ferdinand, ce se zbate între viață și moarte, răpus de febră tifoidă, Carol reia legătura cu văduva îndoliată, care își permite de toate: să nu vină la întâlniri cu familia regală, să facă scene, să scrie scrisori furioase și pline de reproș, să plângă cu înțeles. Regele o răsplătește pentru bunele servicii cu o sumă uriașă de bani, după altă sumă uriașă tocmai remisă soțului, chiar înainte de finalul dramatic, și cu pensii consistente pentru cei doi băieți de vârstă școlară, orfani de tată. Însă nu e suficient pentru neconsolata văduvă, care-și continuă jocul (nimeni, parcă, nu și-a permis atâta impertinențe în relația cu regele), astfel că obține fără multă vorbă dublarea pensiilor. Apoi se retrage „în exil” în Germania, deși pe bună dreptate putem retrage ghilimelele, fiindcă inima încântătoarei doamne Mite rămâne în România pentru totdeauna, țara ei natală părându-i-se un exil, iar noi nu vom ști niciodată dacă nefericita retragere a fost decisă de ea însăși (copiii trebuind să primească o educație de calitate, la Berlin) sau s-a datorat unor superioare rațiuni.

Alt roman în romanul vieții lui Carol e povestea domnișoarei Hopkirk, „foarte plăcută”, „deșteaptă”, recomandată să țină companie Elisabetei la întoarcerea în țară. Toate bune și frumoase până când domnișoara îl descoperă pe aghiotantul regelui, Bereșteanu. „Doamna Hopkirk s-a încurcat cu Bereșteanu, se va sfârși prost, nu poate dura mult”, notează profetic regele. Amorul cu domnul colonel o face să-și piardă capul cu totul. Face „isterii”, leșină de șase ori pe seară la spectacole, cu toată lumea de față, spre consternarea asistenței („e isterică și îndrăgostită”, notează regele îngrijorat). Se decide evacuarea discretă spre alte orizonturi, cu sumele aferente, pentru discreție, însă ființa nu se lasă adusă la rațiune decât cu savante strategii de învăluire și prin mobilizări de forțe la nivel înalt (mama Elisabetei din Germania, Elisabeta, regele, alții). Bereșteanu, bietul, e „transferat la Focșani”. Dacă ți-e obiceiul să nu citești rând de rând și cu atenția trează, n-o să vezi că, peste o sută de pagini, un rând strecurat printre altele încheie mini-romanul de dragoste. Nefericitul moare în fatalul Focșani, după câteva luni. Nu vom ști poate niciodată cum și de ce, fiindcă jurnalul nu consemnează, iar tăcerea asta o umplem la modul romanțios.

În fine, Missy, principesa Maria, viitoarea mare regină, cum iese ea din evaluarea lui Carol I?

Prima impresie: „Missy și mai fermecătoare.” Regele îi este cât se poate de favorabil până când află că nici Ferdinand, nici Missy nu au trimis cadouri și felicitări de ziua Elisabetei, încă la Segenhaus în Germania. „Nesimțiți.” Nemulțumirea regelui se repetă și când perechea princiară e trimisă în misiuni protocolare la curți europene și la Moscova, de unde, indolenți, cei doi nu expediază informări. Dornici să petreacă departe de obligațiile rangului și de ochii lui Carol, aceștia își prelungesc mereu sejururile: „Nici o disciplină și nici un simț al datoriei”, notează, necruțător, cronicarul. Pentru nunta țarului, Missy „consideră că are nevoie de toalete de 50.000 de franci”, înregistrează Carol sec și dezgustat. „Călătoria [lui Ferdinand și a Mariei] s-a desfășurat fără economie de cheltuieli pentru România.”

La Peleș sosește marele duce Boris Vladimirovici. „Missy este prea intimă cu Boris și se gândește doar la distracții.” Și stă Boris la Peleș, și stă („Missy nu îl lasă pe Boris să plece, pare îndrăgostită de el”), până când regele pune piciorul în prag și-l împinge ușurel spre Rusia lui. Nu fără a vorbi cu Ferdinand între timp.

Survine boala teribilă a principelui moștenitor, lungă și cu final incert. Missy e disperată și plină de devotament. În cursul convalescenței, se insinuează silueta „tânărului” Cantacuzino, locotenent aciuit pe lângă Pelișor și insistent solicitat să însoțească în străinătate perechea princiară. Nici vorbă de așa ceva, iar bătălia se dă prin terți interpuși, „orbi” avocați ai pretențiilor lui Missy, notează regele.

Finalul e că Missy suferă pentru mai multe săptămâni de o misterioasă stare de rău, e palidă, fără vlagă și nu se poate ține pe picioare (ceea ce nu poate fi decât un avort, impus de un calendar potrivnic, de vreme ce soțul era țintuit la pat de luni bune, astfel că o nouă sarcină ar fi fost de nejustificat). Se vede bine că Missy devine Maria, mare regină, doar când se instalează cu totul în rolul ei de ființă salvatoare.

Acestea sunt picanterii dintr-un Jurnal unde există de toate, politică autohtonă și europeană (cu vizite ale lui Carol I la Budapesta, unde e primit de Franz Iosef, și cu vizita de răspuns a împăratului în România, memorabile), inaugurări de mari monumente, emblematice pentru noi, tratative, reflecții, viață cotidiană, parlamentarism, Academie, meteorologie, griji pentru popor, tot ce face viața unui rege dedicat trup și suflet misiunii sale.

Impresia finală e de personalitate uriașă, niciodată egalată de succesorii lui, regi și președinți luați de-a valma. Jurnalul lui Carol I e un eveniment editorial în toată puterea cuvântului.

 

Articol publicat şi în Revista Orizont.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.