Regimul Dragnea – după moţiune

Fotografia moţiunii de cenzură este fotografia României politice de acum. Statul infracţional al regimului Dragnea este întărit prin efectul, conjugat, al fragilităţii Opoziţiei şi al inactivităţii Preşedintelui.

Ceea ce era previzibil s-a şi întâmplat, în cele din urmă. În pofida imposturii, a grotescului, a servilismului, Cabinetul Dăncilă, expresia instituţională a regimului Dragnea, a supravieţuit moţiunii de cenzură. Exerciţiul parlamentar al Opoziţiei a fost unul pur retoric. Ofensiva îndreptată impotriva libertăţilor şi a domniei legii continuă, iar activitatea comisiei Iordache este mai laborioasă şi destructivă ca oricând.

Dincolo de spectacolul unei naţiuni şi al unui stat capturate de o grupare oligarhică al cărei unic scop este menţinerea propriei sale impunităţi, eşecul moţiunii de cenzură este cu atât mai dramatic cu cât el relevă, instituţional, incapacitatea Opoziţiei parlamentare de a fi un element de control efectiv al guvernării. Soliditatea, cel puţin aparentă, a regimului Dragnea este direct proporţională cu fragilitatea unei Opoziţii care nu deţine nici ponderea numerică şi nici arta politică spre a conta în bătălia de acum.

Căci moţiunea de cenzură de acum ar fi putut avea un sens doar în măsura în care s-ar fi încercat dislocarea unor facţiuni din majoritatea PSD-ALDE-UDMR. Oricât de dificil ar fi să admitem, în ordine pragmatică, logica moţiunii de cenzură nu este logica alegerilor parlamentare anticipate. Strategia nu este aceea de a atinge ţinta ideală, ci aceea, infinit mai modestă, de a înlătura un Cabinet, folosind pe toţi cei care sunt, obiectiv, aliaţi de moment. Alianţele parlamentare se gândesc – având în vedere doar acest considerent – detronarea unui premier. Moţiunea de cenzură de zilele trecute a fost una ratată,de vreme ce actul depunerii ei nu a fost dublat de un efort, tenace, de constituire a unei majorităţi anti-Dragnea. Ceea ce Opoziţia nu a părut să înţeleagă este că eliminarea Cabinetului Dăncilă era imperativul căruia i se subordonau toate acţiunile.

Momentul moţiunii de cenzură este semnificativ şi pentru un alt actor politic, Preşedintele Republicii. Klaus Iohannis este, în continuare, nepregătit să exercite singurul rol care îi poate aduce realegerea la proximele alegeri – este vorba de cel de conducător al Opoziţiei din Camere şi de voce a rezistenţei civice. Grija, obsedantă, de a evita activismul prezidenţial asociat cu mandatele lui Traian Băsescu a avut drept efect scufundarea instituţiei prezidenţiale în marginalitate şi în irelevanţă. Logica regimului nostru politic, în măsura în care el mai este unul funcţional, impune şefului de stat să intervină, formal şi informal, în opera de constituire fie a unei coaliţii de guvernare, fie în aceea de cristalizare a unei alianţe de opoziţie. După acceptarea nominalizării Vioricăi Dăncilă, Klaus Iohannis ar fi putut realiza că misiunea sa firească era aceea de a slăbi, prin acţiuni şi tratative, blocul monolitic al regimului Dragnea. Constanţa acţiunilor prezidenţiale a lipsit, în această perioadă. Un preşedinte absent este un preşedinte care nu mai contează în ecuaţia constituţională.

Fotografia moţiunii de cenzură este fotografia României politice de acum. Statul infracţional al regimului Dragnea este întărit prin efectul, conjugat, al fragilităţii Opoziţiei şi al inactivităţii Preşedintelui. Rezistenţa civică şi edificiul justiţiei independente sunt cele din urmă obstacole. O dată înlăturate, drumul spre autocraţie este deschis. Gravitatea momentului de acum impune un efort de luciditate solidar.

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.